Decizia de recunoastere a alienarii parintesti

Zi istorica. Decizia de recunoastere a alienarii parintesti - publicata in Monitorul Oficial azi 25.02.2016

Dispoziţia nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună

 

Dispoziţia nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună

În temeiul dispoziţiilor art. 51 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 788/2005,

pe baza prevederilor din Manualul de Diagnostic şi Statistică al Tulburărilor Mentale, a cincea ediţie, abreviat DSM-5, utilizat atât de către medicii psihiatri, cât şi de către psihologi, în care se recunosc psihodiagnosticele de abuz psihologic asupra copilului şi copil afectat de stresul relaţiei dintre părinţi,

având în vedere practica de specialitate din domeniul expertizei psihologice judiciare, care a relevat identificarea în rapoartele de expertiză psihologică judiciară a fenomenului alienării parentale/părinteşti, recunoscute de către instanţele de judecată din România, încheierea primului Protocol privind recunoaşterea alienării parentale/părinteşti, încheiat în România de către Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună la data de 1 februarie 2016, precum şi punctul de vedere al specialiştilor din cadrul Institutului de Psihologie Judiciară,

preşedintele Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România d i s p u n e:

Art. 1. -

(1) Se recunoaşte fenomenul alienării parentale/părinteşti ca formă de abuz psihologic (emoţional) sever asupra copilului, constând în activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenţia alienării (înstrăinării) copilului de către celălalt părinte.

(2) Se recunosc prevederile Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat de către Institutul de Psihologie Judiciară, în calitate de furnizor de formare profesională complementară în domeniul expertizei psihologice judiciare, avizat profesional de către Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună la data de 1 februarie 2016.

(3) Se recunoaşte necesitatea formării profesionale continue a psihologilor în domeniul alienării parentale/părinteşti, precum şi în domeniul expertizei psihologice a copilului abuzat/neglijat, aceasta fiind realizată în vederea cunoaşterii şi promovării interesului superior al copilului.

Art. 2. -

Prezenta dispoziţie intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

	Preşedintele Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România, Mihai Aniţei

Bucureşti, 12 februarie 2016.

Nr. 2.

*************************************************
Documentul scanat, împreună cu protocolul semnat de către Institutul de Psihologie Judiciară și Asociația Română pentru Custodia Comună se poate accesa la adresa web www.arpcc.ro/alienare

Inregistrari fiscale obligatorii in 2016

Înregistrări fiscale obligatorii la început de an pentru firme și PFA: 

Ce trebuie să declari la Fisc?

În funcție de situația financiară și indicatorii obținuți în 2015, firmele și persoanele fizice autorizate trebuie să raporteze la Fisc la începutul anului mai multe informații. Fie că își schimbă perioada fiscală sau decid să aplice sistemul de TVA la încasare ori să renunțe la el, fie că au distribuit dividende ori au reținut la sursă anumite impozite, contribuabilii trebuie să depună anumite formulare. La fel, se depun declarații și dacă se schimbă forma de impozitare a unei afaceri ori dacă firma devine plătitoare a unor impozite specifice sau, din contră, nu mai trebuie să le achite. Iată o listă completă  a obligațiilor declarative la început de 2016 și informațiile care să te ajute să îți dai seama când și dacă trebuie să le depui și tu pentru afacerea ta. 

  

1. Pentru TVA a) Pentru declararea perioadei fiscale
Reguli generale:

• cei care în 2015 au avut perioada fiscală trimestrială și până la 31 decembrie 2015 au o cifră de afaceri (CA) de sub 452.850 lei și n-au făcut nicio achiziţe intracomunitară (AIC) de bunuri în 2015, rămân cu perioada fiscală trimestrială ==> depun declarația 094 (Noul Cod Fiscal, art 322 (16));
• cei care în 2015 au avut perioada fiscală trimestrială și până la 31 decembrie 2015 au o CA  de peste 452.850 lei, trec la perioada fiscală lunară ==> depun declarația 010;
• cei care în 2015 au avut perioada fiscală lunară și până la 31 decembrie 2015 au o CA sub 452.850 lei trec la perioada fiscală trimestrială ==> depun declarația 010;
• cei care în 2015 au avut perioada fiscală lunară și până la 31 decembrie 2015 au o CA de peste 452.850 lei ==> nu depun nimic.

OBS1: Prin CA înțelegem: "o cifră de afaceri din operațiuni taxabile și/sau scutite cu drept de deducere și/sau neimpozabile în România conform art. 275 și 278, dar care dau drept de deducere conform art. 297 alin. (4) lit. b)", adică total livrări/prestări din deconturile de TVA (inclusiv operațiunile intracomunitare, exporturile, operațiunile scutite etc) și nu clasa 70 din balanța contabilă!
OBS2: Legea stabilește că plafonul pentru încadrare în trimestrial/lunar este de 100.000 euro și că "Echivalentul în lei al plafonului de 100.000 euro, prevăzut la  art. 322 alin. (2) din Codul fiscal, în orice situație, se determină pe baza cursului de schimb comunicat de Banca Naţională a României valabil pentru data de 31 decembrie a anului precedent".
Declaraţia 094: Până la 25 ianuarie 2016 de către cei ce au avut perioada fiscală trimestrială în 2015 şi rămân cu perioada fiscală trimestrială.
Declaraţia 010: Până la 15 ianuarie 2016 de către cei ce au avut perioada fiscală trimestrială în 2015 şi trec la perioada fiscală lunară SAU cei care au avut perioada fiscală lunară şi trec la perioada fiscală trimestrială.
b) Pentru sistemul de TVA la încasare
Reguli generale:
Cei care au aplicat TVA la încasare in 2015 trebuie să verifice următoarele:
a)   Dacă la 31 decembrie 2015 au CA > 2.250.000 lei trebuie să treacă obligatoriu la TVA normal și să depună 097 (OBS!!! dacă plafonul se depășea în cursul anului, 097 trebuia depus până pe 25 a lunii următoare celei în care s-a depășit plafonul).
b)   Dacă la 31 decembrie 2015 au CA < 2.250.000 lei atunci ei pot:

• fie să continue aplicarea sistemului de TVA la încasare, și nu trebuie să depună nimic;
• fie să solicite scoaterea din aplicarea sistemului de TVA la încasare (în orice lună între 1-25 ale lunii).

cei care NU au aplicat TVA la încasare în 2015 trebuie să verifice următoarele :
a)   Dacă la 31 decembrie 2015 au CA > 2.250.000 lei atunci rămân pe TVA normal și nu trebuie să depună nimic.
b)   Dacă la 31 decembrie 2014 au CA < 2.250.000 lei atunci ei pot:

• fie să opteaze pentru aplicarea sistemului de TVA la încasare și trebuie să depună 097 (opțiunea se poate face numai la începutul anului, până la 25 ianuarie și e obligatorie până la sfârșitul anului în care s-a optat, dacă nu se depășește plafonul);
• fie să continue aplicarea sistemului normal și nu depun nimic.

OBS1! Prin CA înțelegem: "o cifră de afaceri din operațiuni taxabile și/sau scutite cu drept de deducere și/sau neimpozabile în România conform art. 275 și 278, dar care dau drept de deducere conform art. 297 alin. (4) lit. b) ", adică total livrări/prestări din deconturile de TVA (inclusiv intracomunitarele, exporturile, scutitele etc) și nu cls 70 din balanța contabilă!
OBS2! Sucursalele NU intră în sfera de aplicare a sistemului de TVA la încasare.
Declaraţia 097:  OBLIGATORIU Până la 25 ianuarie 2016 de către cei nu au aplicat TVA la încasare şi vor să-l aplice în 2016.
Declaraţia 097:  Între 1-25 ale lunii, în orice lună, de cei care au aplicat TVA la încasare în 2015 şi nu vor să-l mai aplice în 2016.
Declaraţia 097: Până pe 25 a lunii următoare perioadei fiscale în care s-a depăşit plafonul, de cei care aplică TVA la încasare şi depăşesc plafonul.
c) Pentru diverse date informative
Declaraţia 392A: Până la 25 februarie 2016 de plătitorii de TVA care la 31 decembrie 2015 au CA sub 220.000 lei.
Declaratia 392B: Până la 25 februarie 2016 de neplătitorii de TVA care la 31 decembrie 2015 au CA sub 220.000 lei.
OBS! Prin CA întelegem: "o cifră de afaceri din operaţiuni taxabile şi/sau scutite cu drept de deducere şi/sau neimpozabile în România conform art. 275 şi 278, dar care dau drept de deducere conform art. 297 alin. (4) lit. b)", adica total livrări/prestări din deconturile de TVA (inclusiv intracomunitarele, exporturile, scutitele etc) şi nu clasa 70 din balanţa contabilă!   

2. Pentru impozit dividende

Cei care au distribuit în 2015 dividende (adică le-au transferat din ct. 117 în ct. 457 în baza unei Decizii de distribuire/repartizare) şi nu le-au ridicat, trebuie să plătească impozitul aferent acestora până pe 25 ianuarie 2016 cel târziu şi să şi declare acest impozit în declaraţia 100!
Declaraţia 100: Până la 25 ianuarie 2016 - Impozit dividende pentru dividendele distribuite în 2015 şi neridicate până la 31 decembrie 2015.
OBS1! Pentru acesta se aplică cotele în vigoare până la 1 ianuarie 2016, adică:

• 16% pentru dividende distribuite persoanelor fizice române (atenție că dacă asociații nu au alte venituri supuse CASS trebuie să plătescă și CASS aferent dividendelor!!!);
• 16% pentru dividende distribuite persoanelor juridice române. Dacă asociatul persoană juridică română deține cel puțin 10% pe o perioadă neîntreruptă de minimum un an impozitul nu se reține;
• 16% pentru dividende distribuite persoanelor juridice nerezidente. OBS!!! Dacă există prevederi mai favorabile conform Directivelor UE sau Convențiilor de evitare a dublei impuneri se aplică acestea! De verificat de la caz la caz. 

OBS2! Pentru dividendele distribuite începând cu 1 ianuarie 2016 cota de impozit pe dividende este 5%, indiferent de ce an aparțin acele dividende. Important este ca decizia de distribuire/repartizare (transfer din ct. 117 în ct. 457) să fie în 2016!

3. Pentru impozitele cu reţinere la sursă

Cei care au reţinut la sursă diverse impozite şi le-au plătit (salarii, convenţii civile, drepturi autor, dividende) trebuie să depună declaraţia 205 până în ultima zi a lunii februarie.
Declaraţia 205 : Până la 29 februarie 2015 de cei care au reţinut la sursă diverse impozite şi le-au plătit (salarii, convenţii civile, drepturi autor, dividende).

4. Pentru impozite nerezidenţi

Cei care au plătit diverse sume către nerezidenţi, sume supuse impozitului pe veniturile nerezidenţilor, trebuie să depună o declaraţie informativă privind aceste venituri (chiar şi în cazul în care ele au fost scutite) până în ultima zi a lunii februarie!
Declaraţie informativă privind impozitul reţinut şi plătit pentru veniturile cu regim de reţinere la sursă/ venituri scutite, pe beneficiari de venit nerezidenţi: până la 29 februarie 2015 sume supuse impozitului pe veniturile nerezidenţilor.

5. Pentru impozit micro

Pentru cei care erau plătitori de impozit pe veniturile microintreprinderilor la 30 septembrie 2015, se verifică dacă nu cumva au depășit până la 31 decembrie 2015 pragul de 65.000 euro (calculat la cursul publicat în 31 decembrie 2014, adică 1 euro = 4.4821), deci 291.336 lei SAU dacă au obținut venituri din consultanță mai mari de 20% din total venituri. Dacă da, atunci ei devin plătitori de impozit pe profit chiar din trim IV 2015 și trebuie să depună 010 până pe 15 ianuarie 2016.
Atenție! Nu se depune declarație 100 la trimestru, ci numai declaraţie 101 la 25 martie 2016 pe tot anul.
Declarația 010: Până la 15.01.2016, că au devenit plătitori de impozit pe profit de la 01.10.2015, calculul de impozit pe profit făcându-se cumulat de la începutul anului.
Pentru cei care rămân plătitori de impozit pe veniturile microintreprinderilor conform regulii de mai sus, înseamnă că vor fi micro și în 2016 și nu se depune nimic!!!
Pentru cei care sunt plătitori de impozit pe profit la 31 decembrie 2015 (inclusiv cei care au trecut la impozit pe profit conform regulii de mai sus în trim IV 2015), se verifică dacă la 31 decembrie 2015 nu depășesc pragul de 100.000 euro (calculat la cursul publicat în 31 decembrie 2015, adică 1 euro = 4.5245), deci 452.450 lei și nici nu au avut venituri din consultanță în 2015 mai mari de 20% din total venituri. Dacă se îndeplinesc ambele condiții, atunci ei devin OBLIGATORIU plătitori de impozit pe veniturile microintreprinderilor de la 01 ianuarie 2016 și depun 010 până la 31 martie 2016.
Declarația 010: Până la 31 martie 2016, că au trecut de la impozit pe profit la impozit pe veniturile microintreprinderilor de la 01 ianuarie 2016.

6. Pentru impozit pe profit

Pentru cei care plătesc impozitul cu calcul trimestrial: Dacă îndeplinesc condițiile (s-au înființat înainte de 2015, n-au pierdere fiscală la 2015, n-au fost în inactivitate temporară în 2015, n-au fost plătitori de impozit micro în 2015) atunci pot opta pentru plata impozitului cu plăți anticipate. Dacă optează pentru aceasta, trebuie să depună 012.
Declarația 012: Până la 30 ianuarie 2016, că vor să treacă la sistemul de plăți anticipate de la 1 ianuarie 2016
Pentru cei care plătesc impozitul cu plăți anticipate: Dacă au trecut cel puțin doi ani de când îl aplică pot opta să nu-l mai aplice. Dacă optează să nu-l mai aplice trebuie să depună 012.
Declarația 012: Până la 30 ianuarie 2016, că vor să iasă din sistemul de plăți anticipate de la 01 ianuarie 2016.

7. Pentru salarii

Pentru declararea perioadei de depunere a 112 și plată a impozitului și contribuțiilor.
Condițiile ca depunerea 112 și plata să fie trimestriale sunt :
(a)   ONG-uri cu până în trei salariați în 2015;
(b)   Plătitori de impozit venit micro cu până în trei salariați în 2015;
(c)   Plătitori de impozit pe profit cu venituri până în 100.000 euro și până în trei salariați în 2015;
(d)   PFA-uri și Persoane fizice angajatori.
Cei care în 2015 au avut perioada fiscală trimestrială: Dacă la 31 decembrie 2015 nu mai îndeplinesc condițiile pentru perioada fiscală trimestrială trebuie să treacă la perioada fiscală lunară și să depună 010. De asemenea, dacă vor să opteze pentru perioada fiscală lunară trebuie să depună 010.
Declarația 010: Până la 15 ianuarie 2016, că au trecut la plătitor lunar de la 1 ianuarie 2016
Cei care în 2015 au avut perioada fiscală lunară: Dacă la 31 decembrie 2015 îndeplinesc condițiile de perioadă fiscală trimestrială și vor să aplice perioada fiscală trimestriala, trebuie să depună 010. Dacă vor să rămână cu perioadă fiscală lunară nu depun nimic.
Declarația 010: Până la 15 ianuarie 2016, că au trecut la plătitor trimestrial de la 1 ianuarie 2016.

8. Pentru impozite şi taxe locale

Declararea clădirilor, terenurilor și mașinilor la direcțiile de impozite locale se face în termen de 30 de zile de la dobândire și impozitul se va datora începând cu 1 ianuarie a anului următor. Apoi, tot în termen de 30 de zile trebuie declarată orice modificare aferentă datelor (de ex.: modificare date proprietar, vânzare, extindere, imbunătătire, desființare parțială sau al altor modificări aduse unei clădiri existente, inclusiv schimbarea integrală sau partială a folosinței, precum și în cazul reevaluării unei clădiri).

CLĂDIRI DEȚINUTE DE PERSOANE FIZICE:
Dacă clădirea este deținută strict în scop rezidențial: nu se depune nimic în 2016 la DITL.
Dacă clădirea este deținută în scop nerezidenţial SAU în scop mixt (rezidenţial + nerezidenţial): se depune până la 31 martie 2016 o declarație. Model declarație: Ordinul MDRAP nr. 2069/22.12.2015
OBS1! Scop rezidențial = de locuit!!! Deci, dacă o persoană fizică are în proprietate un apartament pe care îl închiriază unei alte persoane fizice cu scopul de locuit, rămâne rezidențial. Dar dacă o persoană fizică închiriază un apartament unei firme să facă sediu în ea, atunci e nerezidențial. Pentru clădirea cu folosinţă mixtă se plătește impozitul proporțional cu suprafața alocată folosirii rezidențiale/nerezidențiale.

EXCEPȚII:

• Dacă în clădire este un domiciliu fiscal fără activitate economică ==> rămâne rezidențial;
• Dacă în clădire este un domiciliu fiscal cu activitate economică + decontare de utilități ==> NEREZIDENȚIAL;
• Dacă în clădire este un domiciliu fiscal cu activitate economică FĂRĂ decontare de utilități ==> NU EXISTĂ PREVEDERE SPECIALĂ ÎN ACEST MOMENT!!! Putem deduce că se va consideră rezidențial, dar nu este specificat în lege. 

Cum se dovedește că este/nu este activitate economică? ==> NU EXISTĂ PREVEDERE ÎN ACEST MOMENT!!!
OBS2! Impozitul pentru folosința în scop nerezidențial va fi de aprox. 10 ori mai mare decât cel pentru folosința în scop rezidențial.
Declarația Model MODEL 2016 ITL-001: Până la 31.03.2016 pentru toate clădirile folosite în scop nerezidențial SAU mixt
CLĂDIRI DEȚINUTE DE PERSOANE JURIDICE: 
Toate persoanele juridice care dețin clădiri la 31 decembrie 2015, au obligația să depună o declarație privind destinația și valoarea impozabilă a clădirii până la 31 martie 2016. Model declarație: Ordinul MDRAP Nr. 2068/22.12.2015
Declarația Model 2016 ITL-002: Până la 31 martie 2016 pentru toate clădirile aflate în proprietate.

9. Pentru impozitul pe construcţii

Pentru toate construcţiile înregistrate în contabilitate pentru care nu se datorează impozit pe clădiri, se plăteşte impozitul pe construcţii de 1% din valoarea BRUTĂ în sold de la 31 decembrie 2015.
Cei care la 31 decembrie 2014 au avut construcţii în sold pentru care s-au înregistrat ca plătitor de impozit pe construcţii, dar care nu mai au aceste construcţii în sold la 31 decembrie 2015, trebuie să declare că nu le mai au.
Declaratia 010: Până la 15 ianuarie 2016, că nu mai sunt plătitori de impozit pe construcţii de la 01 ianuarie 2015.
Cei care la 31 ianuarie 2014 NU au avut construcţii în sold, dar care au construcţii în sold la 31 ianuarie 2015, trebuie să declare că plătesc impozit pe construcţii de la 1 ianuarie 2016.
Declaraţia 010: Până la 15 ianuarie 2016, că sunt plătitori de impozit pe construcţii cu 1 ianuarie 2015
OBS! Valoarea impozitului se declară integral prin D100 până la 25 mai 2016 şi se plăteşte în două rate: 50% până la 25 mai 2016 şi 50% până la 25 septembrie 2016.

10. PFA-uri - Impozit venit şi contribuţii sociale

a) Impozit pe venit:
Trebuie depusă declaraţia de impozit pe venit (D200) aferentă anului 2015 până la 25 mai 2016. Dacă se doreşte ca în 2016 plăţile anticipate să nu se calculeze în funcţie de venitul realizat în 2015 ci în funcţie de un venit declarat în 2016, atunci trebuie depusă, împreună cu D200 şi declaraţia estimativă de venit pe 2016 + Memoriu justificativ. Pentru a se lua în calcul de ANAF, acestea trebuie depuse CÂT MAI REPEDE!!!
OBS!!! Declaraţiile D200 şi D220 s-au modificat. Noile formulare utilizate de la 1 ianuarie 2016 s-au aprobat prin OMFP nr. 3605/2015 şi sunt disponibile pe site-ul ANAF.
Declaraţia 200 + 220 (după caz): Până la 29 februarie 2016.
b) CASS:
Pentru CASS nu se depune nimic. La fel ca în anii trecuţi, se vor face plăţi anticipate în funcţie de venitul estimat pe 2016 (care va fi egal cu cel realizat în 2015, dacă nu se depune D220 împreună cu D200) şi se vor regulariza cu CASS final în funcţie de venitul realizat la sfârşitul anului.
c) CAS:
Marea modificare este că de la 1 ianuarie 2016 TOATE PFA-urile vor plăti CAS, indiferent dacă au sau nu şi venituri din salarii. Sunt scutite de CAS - PFA avocaţi asiguraţi la casa de pensii a avocaţilor + pensionarii.
Pentru anul 2016 toate PFA-urile vor trebui sa depună Declaraţia 600 (model nou aprobat prin OMFP nr. 3655/2015 - diponibil pe site ANAF) şi vor fi obligate să facă plăţi anticipate de CASS în cotă de 10,5% * 35% * 2681 lei/lună (SAU 10.5% * Normă de venit/lună, pentru cei care sunt pe norme, dar nu mai puţin de 10,5% * 35% * 2681 lei/lună). Plata se face trimestrial, la aceleaşi termene ca şi impozitul pe venit. Deci, 297 lei/trimestru.
La finalul anului 2016, după ce se va face calculul venitului net realizat se va calcula CAS final ca fiind 10,5%*Venit net realizat şi se va regulariza cu ce s-a plătit în timpul anului ca plăţi anticipate. Dacă CAS final < CAS plătiţi în timpul anului nu se face nicio regularizare, dar pentru 2017 nu se va mai plăti CAS.
OBS!!! Prin opţiune, PFA pot opta ca în loc de cota de 10,5% să plătească 26,5%. Opţiunea este posibilă pentru ca prin plata cotei de 10,5% nu se va asigura STAGIUL INTEGRAL la pensie (adică la calculul stagiului de pensie se ia în considerare doar 0,40 din plăţile efectuate într-un an). Opţiunea se face prin Declaraţia D600 care trebuie depusă la ANAF până la 31 ianuarie 2016.
Declaraţia 600: Până la 31 ianuarie 2016 pentru toate PFA, altele decât cele care sunt avocaţi asiguraţi la Casa de Pensii a avocaţilor si pensionari.
Sursa: avocatnet.ro

Renuntarea la judecata

Bun gasit,

Pentru ca am primit in ultima perioada intrebari referitoare la renuntarea la judecata, astazi am decis sa postez acest articol, avand ca tema renuntarea la judecata. Sper sa va fie de folos.

Astfel, art. 406 din NCPC prevede:

(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.
(3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.
(4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.
(5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.
(6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.


Clarificari:
1. Raţiunea normei.
Articolul 406 reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la judecată, aceasta reprezentând un alt act procesual de dispoziţie, alături de renunţarea la drept, achiesare şi tranzacţie.

Reclamantul fiind cel care a iniţiat demersul judiciar, este firesc să aibă dreptul de a renunţa la judecată, fără vreo obligaţie de a justifica în vreun fel manifestarea sa de voinţă şi fără vreo constrângere de ordin temporal în privinţa acesteia.

Norma conţine toate aspectele dezvoltate în doctrină şi în practica instanţelor în contextul reglementării anterioare.

2. Condiţiile renunţării la judecată

2.1. în principiu, renunţarea la judecata poate fi făcută oricând în cursul judecăţii şi trebuie să fie expresă şi neechivoca, neputând fi dedusă din alte susţineri ale părţii, care pot avea alt înţeles decât cel al unei renunţări.

Atunci când reclamantul majorează ori reduce, în cursul judecăţii, câtimea pretenţiilor, nu este vorba despre o renunţare la judecată, ci despre o precizare a cererii, impu-nându-se calificarea juridică în acest sens, de către instanţă, a manifestării de voinţă a reclamantului (de exemplu, reclamantul adaugă bunuri ori înlătură anumite bunuri din compunerea masei partajabile, în cadrul unei cereri de împărţeală judiciară).

2.2. Cererea de renunţare se face personal sau prin mandatar cu procură specială. Cererea făcută personal de către reclamant se susţine fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. în asemenea cazuri, reclamantul trebuie să aibă capacitate procesuală de exerciţiu deplină sau, în cazul celui lipsit de capacitate procesuală de exerciţiu sau cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă, trebuie respectate condiţiile prevăzute de art. 81 alin. (1) NCPC privind limitele reprezentării legale a acestor persoane. Astfel, toate actele procesuale de dispoziţie, inclusiv renunţarea la judecată, nu pot fi efectuate decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei (de tutelă şi de familie) ori a autorităţii administrative competente.

în asemenea cazuri, art. 81 alin. (2) prevede că actele procesuale de dispoziţie făcute de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane. Astfel, o eventuală renunţare a mamei la judecarea cererii în stabilirea paternităţii, chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare, poate fi considerată de către instanţă ca fiind contrară intereselor copilului.

De asemenea, dacă actul procesual de dispoziţie urmează a se face prin reprezentant convenţional, acesta are nevoie de o procură specială, procura de reprezentare prevăzută de art. 85 NCPC nefiind suficientă. Dacă partea este reprezentată ori asistată de avocat, partea nu trebuie să înfăţişeze o procură specială dacă în contractul de asistenţă juridică este prevăzut dreptul de a efectua acte de dispoziţie.

2.3. Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, dar până la primul termen la care părţile sunt legal citate, nu este necesar consimţământului pârâtului pentru a se lua act de manifestarea de voinţă a reclamantului, dar, la cererea acestuia din urmă, reclamantul poate fi obligat la cheltuieli de judecată. Per a contrario din art. 406 alin. (3), dacă renunţarea intervine înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată, respectiv în etapa regularizării cererii (art. 200 NCPC), o asemenea obligaţie nu ar putea fi stabilită în sarcina pârâtului, constatare, de altfel, superfluă, din moment ce pârâtul nici nu are cunoştinţă despre demersul reclamantului.

2.4. Daca renunţarea s-a facut la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, este necesar acordul pârâtului. Soluţia - regăsită şi în codul anterior - a fost justificată în doctrină pe considerentul că pârâtul, existând riscul unui alt proces şi apreciind din actele de procedură efectuate în cauză că reclamantul nu va câştiga procesul, urmăreşte obţinerea unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat, motiv pentru care se opune renunţării reclamantului şi cere continuarea judecăţii.

în reglementarea anterioară (art. 246 CPC 1865), momentul procesual în raport de care se impunea sau nu consimţământul pârâtului era acela al intrării în dezbaterea fondului (care începea odată cu încuviinţarea probelor). Articolul 406 NCPC a preluat această concepţie, raportându-se la momentul la care începe, practic, cercetarea procesului (cel la care, printre altele, pot fi încuviinţate probele), respectiv primul termen la care părţile sunt legal citate.

Articolul 406 prevede că acordul pârâtului la renunţarea reclamantului la judecată poate fi expres sau tacit, tranşându-se, în acest fel, disputa din practica instanţelor în legătură cu modalitatea de exprimare a acceptului pârâtului.

Legiuitorul înfăţişează condiţiile în care se prezumă acordul pârâtului, arătând că, dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care sâ îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.

în procesele de divorţ (art. 923 NCPC), opoziţia pârâtului nu are relevanţă, reclamantul putând renunţa la judecată în tot cursul judecăţii, inclusiv în faza recursului, fără vreo restricţie (spre deosebire de reglementarea anterioară, în care era necesar consimţământul pârâtului pentru renunţarea în faţa instanţelor de recurs).

3. Felurile renunţării.
Renunţarea la judecată poate fi totală sau parţială, în sensul că poate privi întreaga cerere ori doar anumite capete de cerere. Dispoziţiile art. 406 sunt aplicabile şi în cazul renunţării la cereri accesorii, adiţionale sau incidentale.

Articolul 406 se referă doar la renunţarea la cererea de chemare în judecata, nu şi la renunţarea la calea de atac exercitată, ce reprezintă o achiesare la hotărâre şi pentru care nu este necesar consimţământul părţii adverse.

4. Soluţiile instanţei în cazul renunţării.
Instanţa ia act de renunţarea la judecata cererii printr-o hotărâre supusă recursului.

Spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 246 alin. (2) CPC 1865], în care se prevedea expres felul hotărârii prin care instanţa constata renunţarea la judecată, respectiv încheiere dată fără drept de apel, actualul cod se referă generic la o hotărâre susceptibilă de recurs, fără menţionarea felului hotărârii posibil a fi adoptată în diferitele etape procesuale. Acest mod de formulare indică intenţia legiuitorului de aplicare a regulilor prevăzute în art. 424 NCPC în ceea ce priveşte denumirea hotărârilor, cu precizările ce vor fi făcute în continuare.

Când renunţarea intervine în cursul judecaţii în prima instanţa, instanţa ia act de manifestarea de voinţă a reclamantului printr-o sentinţă, indiferent de momentul renunţării, respectiv dacă aceasta se produce în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, în cursul cercetării procesului ori al dezbaterilor în fond.

Nu există niciun impediment în aplicarea prevederilor art. 424 alin. (1) şi pronunţarea unei sentinţe prin care prima instanţă ia act de renunţarea la judecată, cât timp printr-o asemenea hotărâre instanţa se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza. Astfel, dacă intervine în etapa cercetării procesului, art. 243 NCPC prevede expres că renunţarea echivalează cu o împrejurare care pune capăt procesului, nemaifiind necesară dezbaterea asupra fondului. Pe de altă parte, legiuitorul nu prevede expres că ar fi vorba despre o încheiere, şi nu despre o sentinţă [ca în fostul art. 246 alin. (2) CPC 1865], excepţiile de la regula din art. 424 alin. (1) fiind de strictă aplicare şi interpretare. Pentru aceleaşi raţiuni, instanţa ia act de renunţare prin sentinţă chiar în etapa regularizării cererii de chemare în judecată.

Prima instanţă pronunţă o sentinţă chiar dacă renunţarea vizează o parte sau totalitatea cererilor formulate de către reclamant. în cazul renunţării parţiale, independent de împrejurarea că actul de dispoziţie se consemnează în încheierea de şedinţă de la termenul la care reclamantul îl învederează instanţei - judecata continuând cu privire la capetele de cerere la care nu s-a renunţat -, instanţa ia act de renunţare prin hotărârea finală, prin care se dezînvesteşte de soluţionarea cauzei.

în cazul în care renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare, de regulă, printr-o decizie, dar şi printr-o sentinţă, dacă renunţarea are loc în cadrul unei contestaţii în anulare sau revizuiri împotriva unei sentinţe. Luând act de renunţare, instanţa va dispune, în acelaşi timp, anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză. Această soluţie preconizată de către legiuitor impune admiterea, în prealabil, a căii de atac, act de procedură formal, dar necesar pentru a se putea dispune anularea hotărârii atacate.

Soluţia este aceeaşi, chiar dacă nu reclamantul este cel care a exercitat calea de atac, întrucât norma nu distinge, ceea ce înseamnă că este admisibilă renunţarea la judecată în calea de atac exercitată de către pârât, astfel cum s-a apreciat constant în practică.

Recursul împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunţare se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.

în reglementarea anterioară (art. 246 CPC 1865), legiuitorul nu a descris regimul juridic al hotărârii prin care se ia act de renunţarea la judecată decât în cazul în care renunţarea intervenea în faza judecăţii în primă instanţă, arătând că este vorba despre o încheiere fără drept de apel, iar norma a fost aplicată ca atare în doctrina şi practica anterioare, considerându-se că nu este incidenţă şi în situaţia hotărârii pronunţate în recursul împotriva respectivei încheieri.

în actualul cod, s-a intenţionat reglementarea acestui regim juridic şi pentru căile de atac, art. 406 alin. (6) având caracterul unei norme speciale, prevalând faţă de dispoziţiile de drept comun, când este cazul. Astfel, este neîndoielnic faptul că sunt susceptibile de recurs hotărârile prin core s-o luot oct de renunţare, pronunţate în prima instanţa ori în apel.

în privinţa unei asemenea hotărâri pronunţate în recurs, actualul art. 406 alin. (6) nu prevede expres posibilitatea exercitării unui recurs la recurs, derogator de la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 5, potrivit cărora sunt definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; ca atare, hotărârea instanţei de recurs prin care s-a luat act de renunţarea la judecată nu este, la rându-i, susceptibilă de recurs.

Referirea la situaţia hotărârii pronunţate de o secţie a înaltei Curţi nu este suficientă pentru a se reţine intenţia legiuitorului de a deroga de la regulă în această materie, nu acoperă omisiunea precizării exprese a posibilităţii exercitării unui recurs la recurs. Derogarea de la caracterul definitiv al hotărârilor date în recurs, prevăzut de art. 634 alin. (1) pct. 5, ar fi trebuit să fie explicit formulată, potrivit regulii de interpretare logică în sensul că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. Referirea în discuţie are rostul de a sublinia caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de o secţie a înaltei Curţi în alte cazuri decât în recurs, respectiv în cele care se încadrează în categoria prevăzută de art. 97 pct. 4 NCPC („alte cereri date prin lege în competenţa sa"), în măsura în care partea are un drept de dispoziţie asupra cererii date în competenţa unei secţii a instanţei supreme.

în ipoteza în care instanţa în faţa căreia a intervenit renunţarea la judecată nu a luat act de renunţare, nu se poate considera că partea a suferit o vătămare prin lipsa unei dispoziţii exprese asupra renunţării dacă instanţa, soluţionând fondul cauzei, s-a pronunţat în limitele cererilor cu care a rămas învestită. Chiar dacă s-ar reţine o asemenea vâtâmare, aceasta ar putea fi înlăturată, în calea de atac, prin modificarea hotărârii, luându-se act de renunţare.

O altfel de abordare....

O zi obisnuita la birou. 

In incapere isi fac aparitia doi oameni care  spun ca doresc sa sterga din viata lor ultimii 10 ani si sa o ia de la inceput, separat unul de celalat.  Abia daca-si vorbesc, iar cand o fac singurele cuvinte pe care reusesc sa le spuna sunt incarcate de repros. Din tonul lor razbate durerea si, mai mult de atat, neputinta. Neputinta ca nimic din ceea ce spun nu ajunge la urechile celuilalt. Oricum celalalt nu vede lucrurile la fel. Unul e prea obsedat de ordine si control, iar celalalt  ia lucrurile prea usor, e prea visator si entuziast. Au ratat oportunitati pentru nehotararea unuia, ori au luat decizii gresite pentru graba altuia.

Avocatul tace. 

Intervine rar. 

Asculta. 

Ii incurajeaza  sa vorbeasca.

Si timpul  se scurge, acuzele curg,  si-au spus povestea o data,  au repetat-o inca o data , pentru ca  omul din fata lor, avocatul,  nu inclina balanta spre niciunul dintre ei, iar ei stiu ca au dreptate, asa ca o reiau inca o data, continuand sa deserte sacul, aceeasi problema, alte argumente, alte emotii.

Si atunci, primesc intrebarea:  doua jumatati pot forma un pahar de apa ? Absolut! este raspunsul lor. Dar  o jumatate plina  si o jumatate goala?  Daca vorbim de jumatati, raspunsul este  DA. Par surprinsi de raspunsul lor. Se uita unul la altul. Si pentru prima data in acea intalnire se privesc.  Si tac.

E randul lui, al profesionistului.

Avocatul stie ca nu poate schimba nici evenimentele din viata lor si nici persoanele ce au venit cu influente in viata lor,  nu este aceasta menirea lui, dar stie ca poate contribui la schimbarea perceptiei lor asupra acestora, la redimensionarea relatiei lor si a celei cu cei din jurul lor.

Si mai stie avocatul ca ceea ce i-a adus in biroul sau este faptul ca fiecare dintre ei vede lucrurile diferit, potrivit propriului “cadru”  format in timp din propriile lor trairi, dar si din experientele celor din jur, experiente carora le  atribuie un alt sens sau valoare,  in functie de propriile principii, convingeri, valori, etc.

Si atunci,  odata construita increderea  in el, profesionistul, dar si in procedura:

–  ii  incurajeaza sa vorbesca, de data asta punctual, fiecare raportandu-se pe rand la propriile trairi, la propriile probleme sesizate, dar si la sustinerile celuilalt. Sunt surprinsi ca pot vorbi fara sa fie intrerupti, sunt surprinsi cand, in linistea lasata, isi aud propriile cuvinte. Isi masoara cuvintele. Si tonul. Totusi sunt oameni civilizati.

– ii incurajeaza totodata sa se asculte, nu doar sa se auda,  ascultare care nu de multe ori aduce cu ea o revelatie: Nu a vrut sa spuna asta!! Si atunci de ce am inteles altceva ?

-ii  incurajeaza sa-si expuna propriile neclaritati, sa ceara lamuririle necesare, sa-si expuna propriile argumente, sa-si definesca si dimensioneze propriile asteptari, sa-si analizeze  emotiile  punandu-se unul in locul celuilalt in situatii date sau  ipotetice,  sa gaseasca  impreuna solutii pentru situatia creata. Si, raportat la experienta respectiva, cum ar fi fost daca…..? sau  Ce-ar fi daca…….? Sunt surprinsi de propriile reactii.

Si tot el, avocatul:

-va folosi orice prilej si orice informatie furnizata pentru a pune in valoare lucrurile care pot  intari puntea de legatura  creata intre ei, va rezuma povestea de fiecare data  cand apar informatii noi, cu accent pe  expunerea  neutra care ii va separa pe ei de conflict,  dandu-i in acest fel conflictului o alta dimensiune, iar lor oferindu-le posibilitatea de a-si  privi propriul conflict nepersonalizat. E mai usor sa vorbesti despre o alta problema .

-va incerca sa foloseasca constant un limbaj pozitiv, reformuland de fiecare data mesajele lansate, scazand astfel din intensitatea greutatii propriilor lor cuvinte.

-va pune accent pe informatiile cheie furnizate pentru a intari reperele de care au nevoie pentru constructia lor.

-le va arata constant, verbal si nonverbal ca este acolo, alaturi de ei, gata oricand sa-i ajute daca ajung in impas, ca  receptioneaza corect si asculta atent tot ceea ce ei sunt dispusi sa ofere.

-va incerca  sa le arate ca exista si  alte abordari asupra problemei sau problemelor lor  “provocandu-i” sa foloseasca  alte cuvinte pentru a  gasi intelesuri pozitive  acestora,  stiind ca  odata  schimbandu-si standardele obişnuite de perceptie  vor ajunge sa descopere cu surprindere ca  “problema sau problemele” puteau fi provocari, oportunitati pentru actiune sau oportunitati de a invata lucruri noi . Sau pot fi! Nu am vazut niciodata lucrurile asa!

Si in tot acest timp, el, avocatul, le va  vorbi calm, egal, invitandu-i la introspectie si analiza, imprimandu-le in final un alt tip de comportament.

S-a facut liniste. Si solutiile nu inceteaza sa apara.

Sedinta s-a incheiat. 

Se privesc. 

De data asta fara resentimente. 

Cei 10 ani tocmai au capatat valoare.

Nu functioneaza in toate cazurile. Dar merita incercat!  :)

Concediu 21-31 august 2015

Bun gasit,

In perioada 21-31 august cabinetul de avocat va fi inchis.

Chiar daca nu voi fi in activitate in perioada mai sus mentionata, puteti trimite mesajele dvs la e-mail av_prunianu@yahoo.com. Va voi raspunde cu prioritate incepand cu data de 1 septembrie.

Va multumesc pentru intelegere.

Avocat Petronela Prunianu

Uzucapiunea

Ce înseamnă uzucapiunea imobilelor şi când poate interveni aceasta?

Este binecunoscută pentru cei mai în vârstă perioada în care statul român, prin legislaţia adoptată într-o anumită perioadă a “erei” comuniste, a dispus scoaterea tuturor terenurilor din circuitul civil. Cu alte cuvinte, stoparea tranzacţiilor referitoare la terenuri între persoanele fizice.

În pofida doleanţei statului din acea vreme, tranzacţiile cu terenuri au continuat să se perfecteze, într-adevăr nu în formă autentincă, la notariatul de stat, ci prin încheierea aşa numitelor “chitanţe de mână” între “vânzător” şi “cumpărător”, acesta din urmă plătind o anumită sumă de bani pentru terenul respectiv şi intrând în posesia lui de la momentul încheierii chitanţei respective cu intenţia de a dobândi dreptul de proprietate asupra sa.

Deşi cumpărătorul s-a comportat faţă de terenul “cumpărat” ca un adevărat proprietar, din punct de vedere legal acestuia i-a lipsit înscrisul care să demonstreze că şi în acte este un adevărat proprietar.

Tocmai situaţiile mai sus descrise reprezintă “temeiul”, “motivarea în fapt” a  acţiunilor declanşate de “cumpărătorii” din chitanţele de mână pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor-terenuri prin uzucapiune.

Pe cale de consecinţă, uzucapiunea (prescripţia achizitivă) se întemeiază pe faptul posesiei îndelungate a unui imobil-teren. Reţinem însă că, pentru a produce consecinţe juridice, legiuitorul a arătat că nu este suficientă o simplă posesie, ci este necesar ca posesia exercitată să fie una utilă.

Aşadar, uzucapiunea (prescripţia achizitivă) este modul de dobândire a proprietăţii (sau a altor drepturi reale), prin posedarea neîntreruptă (a imobilului) în termenul şi condiţiile prevăzute de lege.

Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune în justiţie (prin cerere de chemare în judecată), dar şi pe cale de excepţie.

Pentru a putea opera uzucapiunea mai este necesar ca bunurile imobile (terenuri) să se afle în circuitul civil, ceea ce înseamnă că bunurile nu trebuie să fi fost declarate inalienabile. Având în vedere acest aspect, reţinem că bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile şi, deci, nu pot fi uzucapate, spre deosebire de bunurile din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrative-teritoriale (al consiliilor locale) care nu sunt inalienabile şi, pe cale de consecinţă, pot fi uzucapate, adică poate fi obţinut dreptul de proprietate asupra acestora prin uzucapiune.

Evident, poate fi obţinut dreptul de proprietate asupra imobilelor-terenuri prin uzucapiune şi prin acţiune formulată împotriva unei persoane fizice, mai precis împotriva fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia.

Care este principalul efect al uzucapiunii?

Prin împlinirea uzucapiunii se naşte dreptul de proprietate al “cumpărătorului” / al uzucapantului şi, concomitent, se stinge dreptul de proprietate al “vânzătorului” / al fostului proprietar.

Care este legea aplicabilă într-un proces având ca obiect uzucapiunea?

Potrivit art. 6 alin. 4 din noul Cod Civil, uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi (a noului Cod Civil) sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aşadar sunt supuse dispoziţiilor vechiul Cod civil.

Dacă vechiul Cod Civil este legea aplicabilă când ne referim la condiţiile de drept material ale uzucapiunii, dispoziţiile art. 1049-1052 din noul Cod de Procedură Civilă referitoare la “Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii” sunt dispoziţiile legale aplicabile când ne referim la procedura obligatoriu de urmat în procese având ca obiect uzucapiunea.

Care sunt condiţiile de drept material impuse de vechiul Cod civil pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune?

Potrivit vechiului Cod Civil (art. 1846-1847), condiţiile pentru a putea opera dobândirea proprietăţii prin uzucapiune sunt ca posesia să fie utilă, adică posesia să fie: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Posesia este continuă  când posesorul  o exercită în mod regulat, fără intermintenţe anormale.

Posesia trebuie să fie neîntreruptă întrucât întreruperea posesiei echivalează cu însăşi încetarea acesteia.

Posesia este netulburată atunci când nu este fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului.

Posesia este publică atunci când aceasta nu este exercitată în ascuns de adversarul său, încât acesta să nu fie în stare de a putea să o cunoască.

Posesia trebuie exercitată sub nume de proprietar.

De câte feluri este uzucapiunea potrivit vechiului Cod civil?

Din punct de vedere al timpului cât trebuie să dureze posesia pentru a putea opera uzucapiunea, vechiul Cod Civil arată că uzucapiunea poate fi de 30 de ani sau de 10-20 de ani.

Uzucapiunea de 30 de ani se aplică în cazurile în care posesorul nu are un act translativ de proprietate (titlu) asupra bunului imobil pe care îl posedă. În acest caz nu are importanţă nici dacă posesorul este sau nu de bună credinţă.

Pentru a putea fi invocată această uzucapiune trebuie îndeplinite două condiţii:

a) să existe o posesie de 30 de ani;

b) posesia să fie utilă.

Uzucapiunea de 10-20 de ani se aplică atunci când posesorul posedă bunul în temeiul unui just titlu şi este de bună-credinţă.

Poate fi invocată uzucapiunea de la 10 până la 20 de ani în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulative:

a) să existe o posesie utilă a bunului;

b) posesia să fie întemeiată pe un just titlu;

c) posesia să dureze de la 10 la 20 de ani;

d) posesia să fie de bună credinţă.

Se aplică termenul de 10 ani în situaţia în care adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află imobilul.

Se aplică termenul de 20 de ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a altui tribunal judeţean unde se află imobilul.

Referitor la noţiunea de just titlu, acesta este un act translativ de proprietate care provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.

Buna credinţă reprezintă convingerea greşită a posesorului că a dobândit bunul imobil de la adevăratul proprietar, bună credinţă ce trebuie să existe la momentul dobândirii bunului, nefiind necesar ca aceasta să existe pe tot parcursul exercitării posesiei.

Dacă în prezentul articol am prezentat succinct care sunt condiţiile de drept material impuse de vechiul Cod civil pentru dobândirea proprietăţii unui imobil-teren prin uzucapiune, într-un viitor articol vom prezenta care este procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, potrivit noului Cod de Procedura Civila.

Despre calitatea procesuala

Simbioza existentă între dreptul substanţial şi dreptul procesual este subliniată în noul Cod de procedură civilă şi prin dispoziţiile articolului analizat, calitatea procesuală fiind determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil concret dedus judecăţii. De pildă, dacă raportul de drept substanţial este unul obligaţional, ale cărui subiecte de drept sunt un creditor şi un debitor, raportul de drept procesual vizând valorificarea dreptului de creanţă respectiv va avea ca părţi pe acelaşi creditor şi pe acelaşi debitor.

Ca definiţie doctrinară, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).


In cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv.

Particularizând pentru ipoteza acţiunii în revendicare imobiliară, calitatea procesuală activă revine reclamantului, proprietar neposesor, lipsit de atributele dreptului de proprietate spre a cărui valorificare tinde prin exerciţiul acţiunii, iar calitatea procesuală pasivă aparţine pârâtului, posesor neproprietar sau detentor precar.

Neacceptarea de către reclamant a succesiunii în termenul de opţiune instituit de lege conduce la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în ipoteza promovării unei acţiuni în dezbatere succesorală, iar nu a excepţiei prescripţiei dreptului de opţiune succesorală, aceasta din urmă constituind o apărare de fond în planul dreptului substanţial, ce se reflectă în planul dreptului procesual sub forma excepţiei lipsei calităţii procesuale active.


In situaţia în care legea conferă legitimitate procesuală activă oricărei persoane interesate, dacă o atare cerinţă nu este îndeplinită, excepţia procesuală ce urmează a fi admisă este excepţia lipsei de interes, iar nu aceea a lipsei calităţii procesuale active, întrucât elementul esenţial de natură a determina soluţia instanţei îl constituie interesul (spre exemplu, situaţia acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic).

Cu titlu exemplificativ, nu au calitate procesuală activă: legatarul unei sume de bani într-o acţiune în revendicare ce are ca obiect un bun imobil din patrimoniul autorului său, întrucât vocaţia sa succesorală priveşte strict suma de bani111; un terţ (penitus extranei) care solicită rezoluţiunea/rezilierea unui act juridic, fără a avea calitatea de parte contractantă; o persoană care nu are calitatea de titular al dreptului de coproprietate asupra bunului şi care promovează o acţiune de partajare a acestuia; nudul proprietar al unui imobil care introduce o acţiune în obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului deţinut abuziv etc.


In cadrul acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin efectul uzucapiunii în sistemul Codului civil din 1864, legitimarea procesuală pasivă aparţine proprietarului nediligent al bunului ce a permis exercitarea de către o altă persoană a unei posesii utile asupra acestuia un timp îndelungat, dată fiind dubla natură a uzucapiunii, atât mod de dobândire a unui drept real, dar şi sancţiune.

Nu au calitate procesuală pasivă în cadrul unei astfel de acţiuni posesorii intermediari şi succesivi ai unui teren, ce au intrat în posesia acestuia în temeiul unor acte netransla-tive de proprietate (înscrisuri sub semnătură privată intitulate de părţi „chitanţe", care consemnează vânzarea terenului în schimbul unui preţ şi care reprezintă acte juridice lovite de nulitate absolută, sancţiunea decurgând din nerespectarea formei autentice cerute de lege ad validitatem), întrucât aceste persoane nu au avut niciodată calitatea de proprietari ai bunului uzucapat.

De asemenea, nu justifică calitatea procesuală pasivă în astfel de acţiuni consiliile locale sau judeţene, care au statut de autoritate deliberativă, ci numai unităţile adminis-trativ-teritoriale (comuna, oraşul, judeţul, municipiul), în măsura în care bunul în privinţa căruia se solicită uzucapiunea face parte din domeniul privat al acestora.


In sarcina reclamantului există obligaţia de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, prin indicarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii formulate. Nu s-ar putea invoca de către reclamant lipsa rolului activ al instanţei în determinarea persoanei care ar justifica calitatea procesuală a pârâtului, întrucât obligaţia menţionată îi incumbă lui însuşi, în calitate de persoană care a declanşat procedura judiciară.

Rolul instanţei constă numai în verificarea identităţii dintre cel chemat în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum şi a identităţii dintre cel care promovează cererea şi titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes. în conformitate cu art. 194 lit. e) NCPC cu trimitere la art. 150, dacă dovada calităţii procesuale active şi pasive se face prin înscrisuri, reclamantul trebuie să le propună prin cerere şi să le anexeze cererii de chemare în judecată (spre exemplu, titlul de proprietate al reclamantului, în măsura în care acesta promovează o acţiune în revendicare; contractul de împrumut încheiat între părţi, în măsura în care acţiunea cu care instanţa este învestită este o acţiune în valorificarea dreptului de creanţă rezultat din contract etc.). Dacă o atare probă nu a fost propusă prin cerere, aceasta poate fi solicitată de reclamant şi încuviinţată de instanţă în cursul procesului numai în condiţiile art. 254 alin. (2) NCPC, în caz contrar reclamantul fiind decăzut din dreptul de a propune probe, această sancţiune putând fi invocată şi din oficiu de către instanţă. în ipoteza în care reclamantul nu probează calitatea procesuală activă/pasivă, instanţa va invoca din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale active/pasive, pe care o va pune în discuţia contradictorie a părţilor, urmând a o admite în consecinţă.

Legea stabileşte pentru anumite acţiuni civile calitatea procesuală activă sau, după caz, pasivă. Cu titlu exemplificativ, redăm următoarele: în ipoteza acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, calitatea procesuală activă aparţine copilului sau, după moartea acestuia, moştenitorilor copilului, iar calitatea procesuală pasivă aparţine pretinsei mamei sau, după moartea acesteia, moştenitorilor pretinsei mame (art. 423 NCC); în ipoteza acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de tată, calitatea procesuală activă aparţine copilului sau, după moartea acestuia, moştenitorilor copilului, iar calitatea procesuală pasivă aparţine pretinsului tată sau, după moartea acestuia, moştenitorilor pretinsului tată (art. 425 NCC); în ipoteza acţiunii în tăgada paternităţii, calitatea procesuală activă aparţine soţului mamei, mamei, tatălui biologic, copilului şi, în cazul decesului acestor persoane, moştenitorilor lor, în timp ce calitatea procesuală pasivă aparţine copilului, dacă acţiunea este pornită de soţul mamei, sau, după moartea copilului, mamei sau altor moştenitori ai săi. Totodată, calitatea procesuală pasivă în cazul acţiunii în tăgada paternităţii aparţine soţului, în ipoteza în care acţiunea este promovată de mamă sau de copil, ori, după decesul acestuia, moştenitorilor săi. De asemenea, dacă acţiunea în tăgada paternităţii este introdusă de către tatăl biologic, calitatea procesuală pasivă aparţine soţului mamei şi copilului, iar în cazul decesului acestora, moştenitorilor săi (art. 429 NCC); în cazul divorţului judiciar, calitatea procesuală activă aparţine numai soţilor [art. 917 alin. (1) NCPC].


In ipoteza acţiunilor în pretenţii, având în vedere că în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii sunt determinaţi atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv, verificarea calităţii procesuale active şi pasive nu prezintă dificultăţi, părţile procesului fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanţial.

 

In schimb, în ipoteza acţiunilor reale, pentru a se stabili calitatea procesuală activă, uneori se impune administrarea aceloraşi probe ca şi pentru dovedirea dreptului afirmat (spre exemplu, efectuarea unei expertize tehnice imobiliare în specialitatea topografie având ca obiectiv identificarea terenurilor, astfel cum rezultă din actele de proprietate ale părţilor, pentru a se stabili dacă una dintre acestea ocupă o suprafaţă din terenul celeilalte părţi). în acest caz, art. 248 alin. (4) NCPC prevede dreptul instanţei de a uni excepţia invocată cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, arătând că această soluţie se impune numai dacă pentru judecarea excepţiei este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Chiar şi în această ipoteză, lipsa calităţii procesuale active nu se confundă cu netemeinicia cererii, deoarece în cazul unei acţiuni reale introduse de o persoană fără calitate dreptul subiectiv există, dar cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, pe când, în cazul unei acţiuni netemeinice, nu există însuşi dreptul pretins de reclamant. Astfel, în situaţia în care în privinţa unui bun există o stare de coproprietate obişnuită, iar o terţă persoană promovează o cerere de partaj judiciar a bunului respectiv, aceasta se va respinge ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar nu ca neîntemeiată, întrucât există alte persoane (coproprietarii bunului) care ar avea dreptul de a solicita partajul, acest drept subiectiv existând, însă nu în patrimoniul reclamantului.