Pensie de întreținere stabilită în funcție de venitul minim din țara de reședință a pârâtului cetățean român fară venituri

Prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Deva, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul.

A fost obligat pârâtul la plata unei pensii lunare de întreţinere în favoarea reclamantei, în cuantum de 500 lei lunar, începând cu data de 07.11.2014 şi până la terminarea studiilor de către reclamantă, dar nu mai mult de 26 de ani, sumă ce se va indexa de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din certificatul de naştere al reclamantei, a rezultat că aceasta este fiica pârâtului, aflându-se în continuarea studiilor universitare.

Această situaţie de fapt a impus aplicarea dispoziţiilor art 499 alin3 din Codul Civil, potrivit cărora, pe de-o parte, părinţii au obligaţia de a-şi întreţine copiii deveniţi majori, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani, iar pe de altă parte, ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, ei având obligaţia de a-i creşte, îngrijindu-se de sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, de educarea şi pregătirea profesională a acestora.

Prin urmare, cum legea prezumă starea de nevoie în care se află această categorie socială, incapacitatea de muncă fiind considerată că există nu numai atunci când se datorează unor cauze fiziologice, ci şi când provine din cauze de ordin social, precum continuarea studiilor de către elevi şi studenţi, instanţa a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată, obligându-l pe pârât la plata unei pensii de întreţinere în favoarea reclamantului.

La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere instanţa a avut în vedere, în temeiul art 529 Cod Civil, atât nevoile celui care cere întreţinere, ce reclamă cheltuieli de întreţinere şi formare profesională din ce în ce mai mari, cât şi numărul persoanelor aflate în întreţinerea debitorului obligaţiei de întreţinere şi mijloacele materiale de care acesta dispune.

Instanţa a constatat că reclamantul este singurul descendent al pârâtului pentru care acesta are obligaţia legală de a presta întreţinere.

Referitor la veniturile pârâtului, deşi nu s-a făcut dovada că acesta ar avea un loc de muncă sau că realizează venituri constante în Germania, unde a dovedit că îşi are reşedinţa, în condiţiile în care acesta nu a învederat o stare de boală care să-l pună în incapacitate de a munci, instanţa a considerat că acesta este apt de muncă, motiv pentru care poate fi prezumată realizarea unor venituri, apreciind că altfel nu s-ar explica modul în care acesta îşi asigură propria existenţă în Germania. Noţiunea de mijloace, vizată de textul art 529 alin 1 Cod Civil trebuie interpretată nu numai în sensul de mijloace materiale, dar şi ca aptitudine de a munci a celui obligat la întreţinere, care este izvorul obţinerii mijloacelor materiale.

În acest caz, chiar în lipsa oricăror dovezi cu privire la veniturile şi posibilitatea lor de realizare, instanţa a stabilit cuantumul pensiei de întreţinere la valoarea de 50 lei, astfel cum a solicitat reclamanta, fiind vorba de o contribuţie minimă, raportată la nivelul veniturilor din Germania. Astfel, potrivit adresei Direcţiei Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, începând cu data de 01.01.2015, salariul minim în Germania pentru anumite categorii profesionale este de 8,5 euro/oră. Accesând pagina de internet menţionată în cuprinsul adresei, s-a constatat că acest salariu minim este cel brut, pentru profesii pentru care nu sunt necesare studii superioare sau de specialitate, salariul brut lunar pentru o săptămână de lucru ajungând la 1.473 euro, ceea ce reprezintă 6.612,88 lei, la cursul euro/leu de la data pronunţării, respectiv 4,4894 lei.

Prin urmare, în acord cu dispoziţiile art 529 alin 2 Cod Civil, care stabilesc că atunci când întreţinerea este datorată de părinte ea se stabileşte până la o pătrime din veniturile realizate dacă întreţinerea este datorată pentru un copil, ceea ce înseamnă o valoare de maxim 368,25 euro/1653,22 lei, prin raportare la venitul minim din Germania, instanţa a apreciat că solicitarea reclamantei de a-i fi plătită o pensie de 500 lei se încadrează în acest plafon stabilit de lege.

Faţă de aceste considerente, instanţa a admis acţiunea astfel cum a fost formulată şi a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a plăti în favoarea reclamantei o pensie de întreţinere în cuantum de 500 lei lunar, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată – 07.11.2014 şi până la terminarea studiilor de către reclamant, dar nu mai mult de 26 de ani, sumă ce se va indexa de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei, în conformitate cu dispoziţiile art 531 alin 2 Cod Civil.

În privinţa cheltuielilor de judecată instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pârâtul a pierdut procesul, astfel că a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat. În speţă nu au putut fi aplicate dispoziţiile art. 454 C. proc. civ. pentru a proceda la exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, aşa cum acesta a solicitat, întrucât, chiar dacă a recunoscut în parte pretenţia reclamantului înaintea primului termen de judecată, acesta se afla de drept în întârziere anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în condiţiile art 1523 alin 2  C. civ. întrucât, datorită caracterului preponderent alimentar al obligaţiei, aceasta trebuia executată lunar, în mod constant, căci numai în aceste condiţii se poate discuta de o executare utilă creditorului.

Împotriva hotărârii a declarat apel pârâtul, prin care a solicitat anularea sau schimbarea acesteia, iar în rejudecare, admiterea în parte a acţiunii, în sensul obligării sale la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de ¼ din salariul minim pe economie, respectiv 181 lei şi respingerea solicitării privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că deşi prima instanţă a dispus efectuarea unei anchete sociale în Germania, aceasta nu s-a finalizat până la închiderea dezbaterilor; în plus, deşi s-a stabilit că are reşedinţă în Germania şi că nu realizează venituri, totuşi, pe bază de prezumţii şi nu de documente, instanţa a reţinut că are venituri, obligându-l, pe baza informaţiilor culese de pe internet, la pensie de întreţinere în funcţie de veniturile din Germania. Pensia ar fi trebuit să fie stabilită în funcţie de venitul minim din România, fiind cetăţean român, nu german, iar ţara în care se desfăşoară procesul este România.

A mai învederat că este nelegală şi modalitatea în care instanţa a procedat la administrarea probei cu interogatoriu, refuzând administrarea acesteia în scris, prin înmânarea întrebărilor către apărătorul său, pentru a răspunde în scris.

A susţinut că fiind de acord cu obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere, nu se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât unele solicitări ale reclamantei sunt nefondate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 466-482 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

În motivare, a arătat că venitul minim garantat în Germania a fost confirmat de adresa comunicată de Direcţia de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară din Ministrul Justiţiei, iar faptul că pârâtul nu a beneficiat de prestaţii de subzistenţă de la autorităţile germane se datorează lipsei sale de diligenţă.

A învederat că prima instanţă a analizat pe fond litigiul, neprezentând nicio importanţă faptul că nu s-a mai depus raportul de anchetă socială încuviinţat, în condiţiile în care pârâtul este cel care nu a indicat adresa unde locuieşte în Germania. În plus, nu a dovedit cu acte medicale împiedicarea de a se prezenta la interogatoriu.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi sub toate aspectele, conform prevederilor art. 476-478 C. proc. civ, raportat la probele administrate, Tribunalul reţine următoarele:

Niciuna din criticile aduse prin cererea de apel nu este de natură a duce la schimbarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, hotărâre legală şi temeinică.

Apelantul-pârât critică modul în care a fost administrată probaţiunea – nefinalizarea anchetei sociale şi încălcarea prevederilor legale privind modul de administrare a interogatoriului pentru o persoană ce îşi are rezidenţa în străinătate – însă, raportat la poziţia exprimată de către pârât, în sensul că locuieşte în Germania, unde nu realizează niciun fel de venit, utilitatea celor două probe încuviinţate nu îşi mai găsea eficienţă în cauză.

În mod întemeiat a reţinut prima instanţă că pârâtul, deşi nu realizează venituri în statul de reşedinţă, este obligat a presta întreţinere fiicei sale aflate în continuarea studiilor şi fiind apt de muncă, trebuie să obţină venituri, în primul rând pentru a-şi asigura propria subzistenţă. În aceste condiţii, s-a avut în vedere venitul minim garantat şi, întrucât debitorul întreţinerii îşi are rezidenţa în Germania, instanţa s-a raportat la nivelul din acest stat.

Contrar celor susţinute de apelantul-pârât, prima instanţă, la stabilirea cuantumului venitului minim garantat pe economie în acest stat european, a avut în vedere adresa nr. 32361/17.04.2015 emisă de Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară şi nu simple informaţii culese de pe internet.

Raportat la situaţia de fapt şi de drept reţinută în mod judicios de prima instanţă, suma de 500 lei, stabilită lunar cu titlu de pensie de întreţinere, respectă interesele creditorului dar şi pe cele ale debitorului întreţinerii, fiind în acord cu limitele impuse de prevederile art 529 alin 2 Cod civil.

Şi capătul accesoriu cererii de chemare în judecată, referitor la cheltuielile de judecată, a fost corect rezolvat de către prima instanţă, în condiţiile în care a reţinut că, deşi pârâtul a recunoscut în parte pretenţiile deduse judecăţii, în materia obligaţiei legale de întreţinere, debitorul este de drept în întârziere, conform prevederilor art 1523 alin 2 lit a Cod civil.

Raportat la considerentele precedente, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat apelul promovat de către pârât, fiind menţinută ca legală şi temeinică hotărârea pronunţată de prima instanţă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., apelantul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-reclamante, reprezentând onorariu de avocat avansat în apel.

(Tribunalul Hunedoara, s. I civ., dec. civ. nr. 1258/04.12.2015)

Decizia Î.C.C.J. nr. 29/2015. Procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

luni, ianuarie 18th, 2016, 12:57 AM

În Monitorul Oficial nr. 29 din 15 ianuarie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29 din 19 noiembrie 2015 prin care, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în Dosarul nr. 2.137/122/2014 (2.787/2015) (având ca obiect contestația formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu împotriva Sentinței penale nr. 1.062 din 27 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Giurgiu – Secție penală în Dosarul nr. 2.137/122/2014) prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire,

---

În extras

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.137/122/2014 (2.787/2015), Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în temeiul art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire”.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentința penală nr. 1.062 din 27 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Giurgiu – Secția penală, în baza art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a admis cererea formulată de condamnatul Z.A. și, în consecință:
S-a înlăturat din pedeapsa de 7 ani închisoare stabilită prin Sentința penală nr. 1.106 din 28 decembrie 2012 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3.181 din 18 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 40/F din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 828 din 3 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.
S-a înlăturat din pedeapsa de 8 ani închisoare stabilită prin Sentința penală nr. 307 din 17 aprilie 2013 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.951 din 6 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 40/F din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 828 din 3 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.
În temeiul dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal, cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal, s-a contopit pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 307 din 17 aprilie 2013 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.951 din 6 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, cu pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 1.106 din 28 decembrie 2012 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3.181 din 18 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, stabilindu-se ca inculpatul Z.A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.
În baza art. 43 alin. (1) din noul Cod penal, s-a adăugat la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 40/F din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 828 din 3 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Secția penală, stabilindu-se ca inculpatul Z.A. să execute în total 8 ani închisoare.
În baza art. 45 alin. (1), ( 2) și alin. (3) lit. a) din noul Cod penal s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din noul Cod penal, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.
În baza art. 65 alin. (1) și (3) din noul Cod penal s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din noul Cod penal până când pedeapsa închisorii va fi executată sau considerată ca executată.
S-a dedus arestarea preventivă a inculpatului de la 17 iunie 2009 la 21 ianuarie 2010 și de la 24 octombrie 2013 la zi.
S-a dispus anularea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 1.469 din 21 octombrie 2013 și nr. 582 din 10 iunie 2014, ambele emise de Tribunalul București – Secția I penală și emiterea unui nou mandat pentru pedeapsa rezultantă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 17 iulie 2014, condamnatul Z.A., deținut în Penitenciarul Giurgiu, a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin Sentința penală nr. 307 din 17 aprilie 2013 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1.951 din 6 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și Sentința penală nr. 1.106 din 28 decembrie 2012 a Tribunalului București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3.181 din 18 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.
Analizând cererea formulată, prima instanță a reținut că faptele pentru care inculpatul Z.A. a fost condamnat prin cele două sentințe definitive sunt concurente, fiind comise la datele de 23 martie 2013 și, respectiv, 8 februarie 2012.
Ca atare, în virtutea dispozițiilor art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, instanța a admis cererea și, potrivit art. 5 din noul Cod penal, a aplicat dispozițiile Codului penal din 1969 ca lege penală mai favorabilă.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, invocând faptul că în mod greșit prima instanță a reținut prevederile art. 39 din noul Cod penal și a stabilit ca petentul să execute pedeapsa cea mai grea, fără aplicarea vreunui spor, cât și dispozițiile art. 5 din Codul penal, deși obiectul cauzei îl constituia o cerere de contopire a unor pedepse definitive.
În motivarea contestației, parchetul a mai susținut că, întrucât în cazul unui concurs de infracțiuni se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, în speță, având în vedere faptul că aplicarea unui spor de pedeapsă este obligatorie potrivit noului Cod penal și facultativă conform Codului penal din 1969, cererea de contopire trebuia soluționată potrivit legii vechi.
Contestația a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a II-a penală, cu nr. 2.137/122/2014 (2.787/2015).
III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție
Curtea de Apel București, învestită cu soluționarea contestației parchetului împotriva Sentinței penale nr. 1.062 din 27 octombrie 2014 a Tribunalului Giurgiu, cu privire la problema de drept supusă analizei, a apreciat că operațiunea de contopire trebuie realizată în raport cu dispozițiile art. 39 din noul Cod penal, legea în vigoare la momentul contopirii, întrucât într-o astfel de situație nu este aplicabil art. 5 din noul Cod penal ce impune ca și condiție premisă lipsa unei hotărâri definitive de condamnare. Aceeași concluzie se impune ca urmare a interpretării gramaticale a art. 5 din noul Cod penal care folosește ca momente temporale, cel al „săvârșirii infracțiunii” și „judecarea definitivă a cauzei”, termeni de natură a indica că acest principiu este aplicabil exclusiv în cazul răspunderii penale pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu și în cazul unor cereri accesorii, cum este cererea de contopire formulată ulterior aplicării definitive a pedepselor.
De asemenea, s-a motivat că nu poate fi omis faptul că într-o astfel de situație tranzitorie condamnatul a beneficiat de efectele legii penale mai favorabile pentru una dintre cele două pedepse (infracțiunea săvârșită sub Codul penal din 1969 și pentru care pedeapsa s-a aplicat în temeiul noului Cod penal), cu ignorarea tratamentului juridic aplicabil pluralității de infracțiuni, deci fără a se aplica global legea penală mai favorabilă, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale a României.
IV. Punctele de vedere ale procurorului și ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
În ședința din 18 septembrie 2015, reprezentantul Ministerului Public a opinat în sensul că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, susținând că într-o situație tranzitorie ca cea dedusă judecății, operațiunea de contopire trebuie efectuată potrivit legii penale mai favorabile condamnatului, în temeiul art. 5 din Codul penal.
Același punct de vedere a exprimat și apărătorul condamnatului Z.A.
V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate
În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Oradea, Constanța, Galați, Brașov, Timișoara, București, Târgu Mureș, Bacău, Suceava, Cluj, Alba Iulia, Iași, Craiova și Pitești care, după caz, au făcut referire și la punctele de vedere ale unora dintre instanțele arondate.
În cadrul punctelor de vedere comunicate s-au conturat două opinii:
Într-o primă opinie, s-a susținut că judecarea cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reprezintă o judecată distinctă de fiecare dintre procedurile judiciare în care au fost aplicate pedepsele supuse contopirii, astfel încât se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal.
În consecință, s-a opinat că în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1969 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1969 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal.
Prin această modalitate se asigură și respectarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, care stabilesc aplicarea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni după legea nouă, dacă cel puțin una dintre infracțiunile componente a fost comisă sub legea veche.
Totodată, în aplicarea art. 5 din noul Cod penal, caracterul mai favorabil al legii penale se apreciază la momentul procedurii prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, pornind de la pedepsele aplicate, iar nu de la mecanismul aplicării acestora, cu atât mai mult cu cât în cursul acestei judecăți distincte aplicarea globală a legii penale mai favorabile are în vedere soluționarea tuturor problemelor decurgând din constatarea existenței uneia dintre situațiile prevăzute de art. 585 alin. (1) din Codul de procedură penală. Concret, cu referire la concursul de infracțiuni, se vor aplica dispozițiile unei singure legi (aceea mai favorabilă) cu privire la modul de calcul al pedepsei rezultante.
În acest sens, s-au exprimat Curtea de Apel Oradea (Tribunalul Bihor, Tribunalul Satu Mare), Curtea de Apel Constanța (Tribunalul Constanța, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Medgidia), Curtea de Apel Brașov (Judecătoria Târgu Secuiesc), Curtea de Apel Timișoara (Tribunalul Arad), Curtea de Apel București (Secția I penală, Tribunalul București – Secția I penală, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Sectorului 1 București, Judecătoria Sectorului 4 București, Judecătoria Sectorului 5 București, Judecătoria Turnu Măgurele), Curtea de Apel Târgu Mureș (Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Luduș, Judecătoria Odorheiu Secuiesc), Curtea de Apel Bacău (Tribunalul Neamț, Tribunalul Bacău), Curtea de Apel Cluj (Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureș, Judecătoria Șimleu Silvaniei), Curtea de Apel Alba Iulia (Tribunalul Sibiu, Judecătoria Săliște, Judecătoria Sibiu), Curtea de Apel Iași (Judecătoria Iași,Tribunalul Vaslui) și Curtea de Apel Craiova (Tribunalul Dolj, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin).
În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că operațiunea de contopire trebuie realizată în raport cu dispozițiile art. 39 din noul Cod penal, lege în vigoare în momentul efectuării operațiunii de contopire.
În argumentarea acestei opinii s-a susținut că în situația prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din noul Cod penal, întrucât acestea vizează aplicarea legii penale mai favorabile numai în situația în care de la comiterea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale; or, în situația dată, operațiunea de contopire vizează două hotărâri judecătorești definitive.
S-a mai susținut că aplicarea principiului legii penale mai favorabile presupune existența unei situații tranzitorii, ipoteza prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală neîndeplinind această condiție, întrucât presupune modificarea unor pedepse în cursul executării.
Deopotrivă, s-a argumentat că normele de procedură sunt de imediată aplicare, astfel încât în situația dată nu este incident principiul legii penale mai favorabile.
În acest sens s-au pronunțat următoarele instanțe: Curtea de Apel București (Secția a II-a penală, Judecătoria Sectorului 6 București, Tribunalul Ialomița, Judecătoria Alexandria), Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Dragomirești, Judecătoria Vișeul de Sus, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Avrig, Tribunalul Iași, Tribunalul Gorj, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Timiș, Tribunalul Caraș-Severin, Judecătoria Oradea, Judecătoria Beiuș și Judecătoria Rupea.
VI. Opinia specialiștilor consultați
Deși s-au solicitat opiniile mai multor specialiști în domeniul dreptului penal, doar Universitatea Babeș-Bolyai – Facultatea de Drept, Catedra de drept penal, a comunicat un punct de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării, acesta fiind în sensul că, în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal anterior pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal anterior, se impune întotdeauna determinarea legii penale mai favorabile condamnatului, conform art. 5 din noul Cod penal.
În argumentarea punctului de vedere exprimat s-a susținut, în esență, că operațiunea de contopire a unor pedepse aplicate prin hotărâri definitive, indiferent de legea în baza căreia au fost stabilite, în măsura în care toate faptele au fost comise sub legea veche, este supusă principiului legii penale mai favorabile întrucât acesta nu privește doar stabilirea pedepsei pentru o anumită faptă, ci este incident în soluționarea oricărei cauze în privința căreia a intervenit o succesiune de legi în timp, deci și în privința contopirii.
S-a mai arătat că o astfel de soluție este susținută și de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora contopirea se face în mod obligatoriu potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub imperiul legii noi. Or, interpretând per a contrario dispoziția legală precitată, rezultă că, în ipoteza în care toate infracțiunile au fost comise sub legea veche, contopirea nu se face în mod obligatoriu în baza legii noi, ci în baza legii mai favorabile.
Deopotrivă, s-a susținut că în situații de natura celei care a determinat prezenta sesizare, soluția aplicării obligatorii a legii noi nu este cu nimic mai conformă cu principiul statornicit prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, atâta vreme cât una dintre pedepse a fost stabilită definitiv potrivit legii vechi.
Totodată, s-a argumentat că soluția determinării legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din noul Cod penal în situația de natura celei ce face obiectul sesizării este acceptată și în dreptul comparat, făcându-se trimitere în acest sens la dreptul spaniol, respectiv la hotărârile Tribunalului Suprem din această țară prin care s-a statuat că, deși pedeapsa a fost aplicată potrivit legii vechi, prescripția executării pedepsei se va calcula potrivit legii noi, dacă este mai favorabilă sub acest aspect.
VII. Examenul jurisprudenței în materie
1. Jurisprudența națională relevantă
În materialul transmis de curțile de apel nu a fost identificată nicio hotărâre în care problema de drept – obiect al sesizării – să fi fost examinată explicit.
2. Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.
3. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale
Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.
4. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului
Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.
VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost în sensul că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal anterior pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului, conform art. 5 din noul Cod penal.
În argumentarea acestui punct de vedere s-a susținut că dispozițiile privitoare la pedeapsă în cazul concursului de infracțiuni constituie norme de drept penal substanțial, astfel încât acestea sunt guvernate de principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex), iar nu de principiul imediatei aplicabilități, care guvernează normele de drept procesual penal.
Dispozițiile art. 5 din noul Cod penal sunt incidente în cazul concursului de infracțiuni, dacă aplicarea pedepsei rezultante se realizează în cadrul unei judecăți distincte de judecarea fiecăreia dintre infracțiunile care compun concursul, întrucât într-o astfel de ipoteză sintagma „judecarea definitivă a cauzei” la care se referă textul de lege precitat semnifică judecarea definitivă a cauzei în care instanța aplică pedeapsa rezultantă sau, mai exact, judecarea definitivă a cauzei în care instanța aplică pentru prima dată dispozițiile legale privitoare la pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni, dispoziții care nu au fost aplicate cu titlu definitiv anterior.
Dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd o judecată distinctă, care presupune exclusiv aplicarea pedepsei rezultante, pe baza dispozițiilor privitoare la pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni, în cadrul acestei proceduri instanța fiind abilitată să aplice pentru prima dată normele de drept penal substanțial în materia concursului de infracțiuni. Or, aplicând pentru prima dată normele de drept penal substanțial privitoare la pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni, în cadrul unei judecăți distincte, instanța nu are niciun temei legal pentru a înlătura incidența principiului aplicării legii penale mai favorabile, în condițiile art. 5 din noul Cod penal, și nici pentru a înlocui acest principiu specific normelor de drept penal substanțial cu principiul imediatei aplicabilități, ce caracterizează normele de drept procesual penal.
S-a mai susținut că excluderea aplicării legii penale mai favorabile, în condițiile art. 5 din noul Cod penal, în cadrul procedurii de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – ori de câte ori instanța aplică pentru prima dată dispozițiile legale privitoare la pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni – ar conduce atât la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și la încălcarea art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se încalcă Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 – potrivit căreia dispozițiile art. 5 din noul Cod penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile -, întrucât, în cadrul judecății distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanța nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile noului Cod penal, ci aplică în mod global prevederile uneia dintre legile succesive în cauza care are ca obiect contopirea pedepselor.
Astfel, în procedura prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, instanța nu poate modifica niciuna dintre hotărârile judecătorești definitive prin care s-a dispus condamnarea separată pentru fiecare dintre infracțiunile care compun concursul, chiar dacă pentru una dintre infracțiunile concurente săvârșite sub imperiul Codului penal anterior s-au aplicat prevederile Codului penal anterior, iar pentru o altă infracțiune concurentă săvârșită tot sub imperiul Codului penal anterior s-au aplicat prevederile noului Cod penal. Practic, în această procedură instanța este abilitată exclusiv să aplice pedeapsa rezultantă, în cadrul unei judecăți distincte în care nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile noului Cod penal.
În susținerea opiniei exprimate au mai fost invocate și următoarele argumente:
1. În conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, „Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”.
Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 rezultă că, atunci când niciuna dintre infracțiunile din structura pluralității nu a fost comisă sub legea nouă, instanța nu aplică în mod obligatoriu tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni potrivit legii noi, ci determină legea penală mai favorabilă din punctul de vedere al tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni.
Redactarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 („chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi”) anticipează existența unor situații în care pentru unele infracțiuni concurente s-au aplicat dispozițiile Codului penal anterior, iar pentru alte infracțiuni concurente s-au aplicat dispozițiile noului Cod penal, însă instituie aplicarea obligatorie a tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni prevăzut în noul Cod penal numai în ipoteza în care cel puțin una dintre infracțiunile concurente a fost comisă sub legea nouă. Prin urmare, în ipoteza în care niciuna dintre infracțiunile concurente nu a fost comisă sub legea nouă, instanța nu are un temei legal pentru a aplica, în mod automat, tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni prevăzut în noul Cod penal și a înlătura incidența principiului aplicării legii penale mai favorabile, în condițiile art. 5 din noul Cod penal.
2. Potrivit minutei întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor penale de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel (Curtea de Apel București, 27-28 noiembrie 2014), publicată pe pagina de internet a Institutului Național al Magistraturii, „punctul de vedere agreat de participanții la întâlnire a fost în sensul că procedura prevăzută de art. 585 din Codul de procedură penală reprezintă o procedură de judecată distinctă de fiecare dintre cauzele în care au fost aplicate pedepsele supuse contopirii, iar respectivele pedepse sunt intrate în puterea lucrului judecat. Ca urmare, caracterul mai favorabil al legii penale se apreciază la momentul acestei proceduri, pornind de la pedepsele aplicate, iar nu de la mecanismul aplicării acestora. În cursul acestei judecăți distincte, aplicarea globală a legii penale mai favorabile are în vedere soluționarea tuturor problemelor decurgând din constatarea existenței uneia dintre situațiile prevăzute de art. 585 alin. (1) din Codul de procedură penală. Concret, referindu-ne la concursul de infracțiuni, se vor aplica dispozițiile unei singure legi (aceea mai favorabilă) referitor atât la anularea suspendării executării unei pedepse, cât și la modul de calcul al pedepsei rezultante”.
IX. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Prin Adresa nr. 2.509/C/2492/III-5/2015, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară a comunicat concluziile formulate asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, solicitând admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală cu consecința stabilirii faptului că în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal anterior pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal anterior se determină legea penală mai favorabilă condamnatului în temeiul art. 5 din Codul penal.
În argumentarea soluției propuse, constatând, prioritar, că sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, parchetul a susținut că, întrucât dispozițiile legale referitoare la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, reglementând răspunderea penală a inculpatului și stabilirea pedepsei, sunt norme de drept substanțial, natură pe care și-o păstrează indiferent în care fază a procesului penal sunt incidente și valorificate, acestea sunt guvernate de principiul legii penale mai favorabile.
A mai arătat că o astfel de soluție a fost consacrată și de doctrină, dar și de Curtea Constituțională și instanța supremă, care recunosc aplicarea legii penale mai favorabile față de pedepse definitive în situația unor proceduri judiciare subsecvente raportului juridic substanțial de drept penal, prin extinderea efectelor acestuia până la executarea sau considerarea ca fiind executată a pedepsei aplicate.
În consecință, s-a apreciat că în ipoteza în care toate infracțiunile concurente au fost săvârșite sub legea veche, una dintre acestea fiind definitiv judecată sub legea veche, iar alta, definitiv judecată sub legea nouă, se va aplica în privința tratamentului concursului legea mai favorabilă, sens în care vor fi comparate efectele produse de art. 14 și art. 34 din Codul penal anterior cu efectele produse de art. 6 și art. 39 din Codul penal, fără a fi însă valorificate și dispozițiile art. 15 din Codul penal anterior care, potrivit art. 4 Legea nr. 187/2012, sunt excluse de la extraactivitate.
X. Dispoziții legale incidente
Art. 3 din Codul penal – Activitatea legii penale

„Art. 3. – Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.”

Art. 5 din Codul penal – Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

„Art. 5. – (1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă.[…]”

Art. 39 din Codul penal – Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

„Art. 39. – (1) În caz de concurs de infracțiuni se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa după cum urmează:
……………………………………………………………………………….
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;”.

Art. 40 din Codul penal – Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente

„Art. 40. – (1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 39.
(2) Dispozițiile art. 39 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.
(3) Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente. (?)”

Art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

„Art. 10. – Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.”

Art. 585 din Codul de procedură penală – Alte modificări de pedepse

„Art. 585. – (1) Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepse se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații:
a) concursul de infracțiuni […]”

Art. 34 din Codul penal din 1969 – Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoana fizică

„Art. 34. – În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează: […]
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;”.

Art. 36 din Codul penal din 1969 – Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente săvârșite de persoana fizică

„Art. 36. – Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 34 și 35.
Dispozițiile art. 34 și 35 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise și o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.
Dacă infractorul a executat în total sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente. […]”

XI. Opinia judecătorului-raportor
Soluția propusă de judecătorul-raportor în dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării pendinte este aceea că, în procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal din 1969 pentru o infracțiune săvârșită sub această lege cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal.
În argumentarea soluției propuse, pornind de la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi, atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, judecătorul-raportor a susținut că din interpretarea per a contrario a aceluiași text de lege rezultă că, în situația în care niciuna dintre infracțiunile concurente pentru care s-au aplicat pedepse individuale prin hotărâri definitive nu a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni va fi cel prevăzut de Codul penal anterior – lege penală mai favorabilă condamnatului căruia i se stabilește în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru prima dată pedeapsa rezultantă.
Totodată, pornind de la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 214 din 16 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 8 septembrie 1997, judecătorul-raportor a susținut că în cazul modificării pedepsei, situație tranzitorie ce se creează la data săvârșirii infracțiunilor din structura pluralității și durează până la executarea pedepsei rezultante stabilită pentru prima dată într-o procedură distinctă, determinarea legii aplicabile se face potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 5 din noul Cod penal – în sensul aplicării legii penale mai favorabile, independent de data la care cele două sentințe de condamnare au rămas definitive.
Deopotrivă, judecătorul-raportor a susținut că, atât potrivit legislației penale, cât și jurisprudenței Curții Constituționale, dispozițiile legale privitoare la pedeapsă în cazul concursului de infracțiuni constituie norme de drept penal substanțial, care atrag incidența principiului aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex).
În consecință, învederând și faptul că prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocotește Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 întrucât, în cadrul judecății distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanța nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispozițiile uneia dintre legile succesive care sunt mai favorabile, judecătorul-raportor a concluzionat că dezlegarea care trebuie dată chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării pendinte este aceea că, în procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal din 1969 pentru o infracțiune săvârșită sub această lege cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului, în temeiul art. 5 din noul Cod penal.
XII. Înalta Curte de Casație și Justiție
Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală prin Încheierea din 22 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.137/122/2014 (2.787/2015), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:
A) Cu privire la admisibilitatea sesizării
În cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală.
În acest sens, Curtea de Apel București este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, iar soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.
Constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.
B) Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită
Problema de drept are în vedere tratamentul sancționator aplicabil pluralității de infracțiuni sub forma concursului de infracțiuni, în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, atunci când ambele infracțiuni din structura pluralității au fost comise sub legea veche, iar pedepsele individuale au fost stabilite la momente diferite, una sub Codul penal din 1969, iar alta în baza Codului penal în vigoare. În această situație, se pune problema dacă legea penală mai favorabilă condamnatului se determină în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire.
În conformitate cu dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, „Pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații: a) concursul de infracțiuni […]”
Procedura reglementată de dispozițiile art. 585 din Codul de procedură penală se referă la aplicarea unor dispoziții legale de drept substanțial din Codul penal privind pedeapsa, a căror aplicare nu a fost posibilă în cursul judecății, deoarece instanța care a pronunțat condamnarea definitivă nu a avut cunoștință de ele.
Chestiunea de drept invocată se impune a fi analizată sub mai multe aspecte:
Astfel, conform dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi, atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.
Dispozițiile legale enunțate, prin conținutul lor și locul unde au fost poziționate de legiuitor, în titlul I „Dispoziții privind aplicarea în timp a legii penale”, cap. III „Dispoziții privind aplicarea și executarea sancțiunilor penale”, au caracter de norme tranzitorii, reprezentând o reglementare cu un caracter special în raport cu prevederile art. 39-40 din noul Cod penal.
Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile numai în situația în care cel puțin una dintre infracțiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, când tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni va fi obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal – art. 39-40, mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârșit, finalizat pluralitatea infracțională.
Per a contrario, în situația în care niciuna dintre infracțiunile concurente pentru care s-au aplicat pedepse individuale prin hotărâri definitive nu a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni va fi cel prevăzut de Codul penal anterior – care, în acest caz, este legea penală mai favorabilă condamnatului căruia i se stabilește în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru prima dată pedeapsa rezultantă.
În această situație tranzitorie, nu există temei legal pentru a aplica tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni prevăzut de noul Cod penal.
Sub un alt aspect, se reține că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).
Prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 8 septembrie 1997, Curtea Constituțională a statuat în considerentele hotărârii că
„situația tranzitorie în succesiunea legilor penale se ivește, dacă de la data săvârșirii infracțiunii, când ia naștere raportul juridic penal de conflict și până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecințelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă”.
Prin raportare la Decizia Curții Constituționale anterior menționată, ale cărei considerente sunt obligatorii, se apreciază că, în cazul modificării pedepsei, situația tranzitorie se creează de la data săvârșirii infracțiunilor din structura pluralității și durează până la executarea pedepsei rezultante stabilită pentru prima dată într-o procedură distinctă.
Întrucât în acest interval a intervenit o lege penală – art. 38-40 din noul Cod penal – care a schimbat modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în situația concursului de infracțiuni, determinarea legii aplicabile se face potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 5 din noul Cod penal – în sensul aplicării legii penale mai favorabile, independent de data la care cele două sentințe de condamnare au rămas definitive.
Sub un ultim aspect, se reține că dispozițiile legale privitoare la pedeapsă în cazul concursului de infracțiuni constituie norme de drept penal substanțial potrivit legislației penale, precum și jurisprudenței Curții Constituționale – în acest sens, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2012, Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011.
În considerentele deciziilor amintite s-a statuat că „în ceea ce privește criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare… norma care privește cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracțiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma.
În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la …aplicarea pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile.
Așadar, faptul că textul legal figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”.
În cauză, aplicarea concretă a dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni aduce o schimbare cu privire la pedeapsa rezultantă, astfel că, având caracterul de norme de drept penal substanțial, potrivit criteriilor enunțate, devine incident principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex).
Procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală privește exclusiv stabilirea pedepsei rezultante pe baza dispozițiilor referitoare la pedeapsă în situația concursului de infracțiuni.
În cadrul acestei proceduri distincte de judecarea fiecăreia dintre infracțiunile din structura pluralității, instanța aplică pentru prima dată normele de drept penal substanțial în materia concursului de infracțiuni.
Aplicând pentru prima dată normele de drept penal substanțial în cadrul unei judecăți distincte, nu există temei legal pentru a înlătura incidența principiului aplicării legii penale mai favorabile în condițiile art. 5 din noul Cod penal și nici pentru a înlocui acest principiu specific normelor de drept substanțial cu principiul imediatei aplicabilități ce caracterizează normele de drept procesual penal.
Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocotește Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispozițiile art. 5 din noul Cod penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
În cadrul judecății distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanța nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispozițiile uneia dintre legile succesive care sunt mai favorabile.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală prin Încheierea din 22 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.137/122/2014 (2.787/2015) și va stabili că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală prin Încheierea din 22 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.137/122/2014 (2.787/2015), prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire”.
Stabilește că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2015.

Incredintarea minorului care are resedinta obisnuita in strainatate. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003

In conformitate cu art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, din 27 noiembrie 2003, privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, competenta instantelor judecatoresti dintr-un stat membru se determina dupa criteriul resedintei obisnuite a copilului la momentul sesizarii instantei, fiind vorba despre o competenta exclusiva a organelor judiciare.

In speta, avand in vedere declaratiile martorilor, instanta a stabilit ca reclamanta si minorul isi au resedinta obisnuita in Spania de mai multi ani, copilul urmand cursurile scolare in aceasta tara.

In cauza s-a invocat incidenta art. 12 al. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 pentru a justifica competenta instantei romane sesizate cu judecata pricinii.

Asupra acestui aspect, instanta a retinut ca, desi este adevarat ca art. 8 al. 1 din Regulament se aplica sub rezerva art. 12 din acelasi act normativ, totusi dispozitiile art. 12 al. 3 nu sunt aplicabile in speta.

Conform art. 12 al. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente in materie de raspundere parinteasca atunci cand copilul are o legatura stransa cu acest stat membru, in special datorita faptului ca unul dintre titularii raspunderii parintesti isi are resedinta obisnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru si competenta instantelor a fost acceptata in mod expres sau in orice alt mod neechivoc de catre toate partile la data sesizarii instantei, iar competenta este in interesul superior al copilului.

In cauza, instanta constata ca nu sunt intrunite in speta conditiile cumulative ale existentei unei stranse legaturi pe care copilul sa o aiba cu statul roman si competenta instantelor romane sa fie in interesul superior al copilului.

Astfel, legaturile minorului cu statul de cetatenie sunt intamplatoare, paratul dezinteresandu-se grav de evolutia copilului, iar cursurile de invatamant fiind urmate in Spania. Pe de alta parte, justa solutionare a cauzei impune administrarea unor probe care sa ateste conditiile materiale si morale pe care reclamanta le poate oferi copilului sau minor, impunandu-se totodata si audierea nemijlocita de catre instanta a copilului in cauza.

Or, administrarea acestor probe se impune a fi facuta de instanta potrivit principiului proximitatii, respectiv de catre instantele in a caror raza teritoriala isi are stabilita resedinta minorul, aceste organe judiciare avand acces la datele necesare stabilirii detaliate a conditiilor materiale si morale pe care reclamanta le poate oferi copilului sau minor.

Retinand ca in cauza nu sunt intrunite cerintele prevazute de art. 12 al. 3 din Regulament pentru ca instantele romane sa dobandeasca pe deplin competenta materiala si teritoriala de a solutiona pricina si ca la data sesizarii instantei cu solutionarea cererii avand ca obiect incredintare minor, acesta avea resedinta obisnuita in alt stat membru (Spania), instanta constata ca in lumina dispozitiilor art. 8 al. 1 din Regulament, competenta de a solutiona in fond actiunea este conferita in favoarea instantelor spaniole, ca si instante in raza carora minorul isi avea stabilita resedinta obisnuita la data promovarii cererii.