luni, 12 iunie 2017

ICCJ - Acordul partilor in vederea alegerii instantei competente sa solutioneze divortul

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1049 din 27 decembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 20/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.

1. Obiectul recursului în interesul legii
Prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu referire la următoarea problemă de drept: înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.

2. Optica jurisprudenţială
a) Într-o primă opinie s-a statuat că, pentru a fi incidente dispoziţiile primei teze a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedură civilă, este necesar ca acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, fie în formă scrisă, anterior învestirii instanţei, fie verbal în faţa instanţei, în situaţia în care litigiul este pendinte. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate oral în faţa instanţei de judecată.
În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că prin acord se înţelege manifestarea de voinţă a două sau mai multor persoane exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, iar exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul prezintă, în această ipoteză, o relevanţă juridică deosebită, întrucât numai în prezenţa acestuia poate fi vorba despre existenţa consimţământului.
Consimţământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic, fiind voinţa declarată, elementul extern al voinţei juridice.
Plecând de la definiţiile expuse, doctrina şi jurisprudenţa au fost constante în a aprecia că manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată. Manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legea prevede în mod expres acest lucru.
Astfel, în argumentarea acestei opinii s-a reţinut că, pentru ca alegerea de competenţă să producă efectul extinderii competenţei în favoarea instanţei alese de părţi, este necesar ca înţelegerea acestora să fie expresă, indiferent dacă este exprimată în formă scrisă (caz în care din cuprinsul său este necesar să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă, iar aceasta să fie determinată în chiar cuprinsul convenţiei) sau în formă verbală, exprimată oral în faţa instanţei de judecată (pentru procesele aflate în curs de judecată).
Ceea ce este esenţial este natura expresă a convenţiei părţilor, respectiv ca din cuprinsul acesteia să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă. Opţiunea poate fi exprimată într-o clauză atributivă de competenţă inserată în acord, înţelegere, convenţie ori într-o convenţie separată. Este posibilă şi o convenţie verbală, însă doar în cazul litigiilor născute, ceea ce înseamnă, per a contrario, că, anterior declanşării unui litigiu, convenţia poate fi încheiată doar în formă scrisă.
Simpla alegere a instanţei de către reclamant prin depunerea cererii de chemare în judecată, precum şi lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale de către partea pârâtă nu pot echivala cu acordul de voinţă al părţilor de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât, în virtutea argumentelor expuse, manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. În această situaţie însă legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate, iar neinvocarea excepţiei poate fi determinată de absenţa unei apărări calificate, necunoaştere, omisiune etc., fără semnificaţia juridică a alegerii de competenţă.
Or, în aplicarea principiului potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) nu se poate considera că lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale echivalează cu manifestarea tacită de voinţă în sensul alegerii instanţei competente teritorial.
S-a mai arătat, de asemenea, că nici menţiunea cuprinsă în conţinutul procurilor acordate de părţi reprezentanţilor convenţionali să îi reprezinte în litigiul aflat pe rolul instanţei unde a fost introdusă acţiunea de divorţ nu reprezintă o alegere a instanţei în sensul textului de lege evocat.
În argumentarea acestei interpretări s-a mai reţinut că un alt text cu valoare de normă specială, respectiv art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitor la alegerea de competenţă, prevede explicit că o asemenea convenţie a părţilor (admisibilă numai în litigii referitoare la alte drepturi de care părţile pot dispune şi, în aceste cazuri, doar dacă nu este vorba despre o competenţă teritorială exclusivă) trebuie să îmbrace forma scrisă, iar pentru litigiile începute poate fi făcută şi verbal în faţa instanţei. Ca atare, necesită un acord de voinţă neechivoc sub aspectul alegerii instanţei competente.
Realizând o interpretare prin analogie a celor două norme considerate speciale în materia competenţei jurisdicţionale, s-a conchis că se poate aprecia că şi art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă cere ca înţelegerea părţilor să fie expresă, ceea ce înseamnă că din cuprinsul acesteia trebuie să rezulte explicit acordul părţilor pentru alegerea unei anumite instanţe.
Tot în argumentarea acestei prime opinii s-a mai apreciat că termenul de „acord” utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă desemnează sau poate fi asimilat, de principiu, înţelegerii reglementate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.259/2010 al Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, potrivit căruia soţii pot conveni să aleagă legea aplicabilă divorţului şi separării de corp. Or, sub aspectul respectării condiţiilor de formă, norma europeană stabileşte că acest acord trebuie încheiat în scris, datat şi semnat de ambii soţi. În acelaşi sens, orice comunicare sub formă electronică, ce permite consemnarea durabilă a acordului, este considerată ca reprezentând o formă scrisă, însă atunci când legea statului membru participant, în care ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului, prevede condiţii formale suplimentare pentru asemenea acorduri, se aplică aceste condiţii.
În cea de-a doua opinie s-a apreciat că norma procedurală de competenţă cuprinsă în art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă operează şi în cazul în care acordul părţilor nu este exprimat în mod expres, în formă scrisă sau verbală, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe putând fi dedusă din conduita lor procesuală, şi anume: neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.
b) Cea de-a doua opinie conturată este susţinută de argumentul potrivit căruia dispoziţiile art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu prevăd ca acordul de voinţe al părţilor cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ să fie dat expres, în cadrul aceluiaşi înscris – el putând rezulta şi din indicarea aceleiaşi instanţe realizată chiar separat, dar neechivoc, de fiecare dintre părţi – şi nici să fie anterior introducerii cererii de divorţ, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, privind formele de manifestare a consimţământului, potrivit cărora: „Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.”
Prin urmare, s-a apreciat că, în condiţiile în care, odată cu introducerea acţiunii de divorţ, reclamantul şi-a manifestat voinţa ca litigiul să fie soluţionat de o anumită instanţă, acordul părţilor este întrunit sub acest aspect şi în cazurile în care partea pârâtă nu s-a opus expres ca acţiunea de divorţ să fie soluţionată de judecătoria sesizată de partea reclamantă, în sensul că nu a invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei teritoriale a acelei instanţe judecătoreşti sau a introdus, la rândul său, o cerere reconvenţională pe rolul aceleiaşi instanţe, existând astfel un acord implicit şi al pârâtului în sensul alegerii instanţei competente. În plus, tot în acest context, alăturat împrejurărilor mai sus amintite, s-a mai reţinut că şi menţiunea din cuprinsul procurii date de către pârât unui reprezentant convenţional (avocat) de a-l reprezenta în litigiul având ca obiect cererea de divorţ, aflat pe rolul instanţei alese de către reclamant, reprezintă acordul acestei părţi în privinţa alegerii judecătoriei competente să soluţioneze cererea de divorţ în primă instanţă.
În această opinie jurisprudenţială este prezumată existenţa unui acord tacit al pârâtului (cu privire la instanţa aleasă de reclamant) în absenţa unei opoziţii exprese a acestuia.

3. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titularul sesizării, a constatat existenţa practicii judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti asupra problemei de drept semnalate şi, prin Hotărârea nr. 16 din 24 iunie 2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, fără a-şi exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudenţială pe care o consideră ca fiind legală.

4. Opinia Procurorului General al PÎCCJ
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua opinie exprimată, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, putând fi dedus şi din conduita procesuală a părţilor, inclusiv din neinvocarea de către soţul pârât, prin întâmpinare, a excepţiei necompetenţei teritoriale.

5. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie
Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:
„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabileşte că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres”.

Citeste si:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...