Tați si copii

 

În urma unui divorț, autoritatea părintească rămâne, de regulă la ambii părinti, potrivit legislatiei civile. Si chiar dacă părintii se separă și copilul locuiește doar cu mama, de obicei, tatăl are dreptul să păstreze legături personale cu copilul, poate să călătorească cu el și are, în continuare, un cuvânt de spus în privința deciziilor importante din viața celui mic. Dacă îi sunt încălcate drepturile, tatăl are posibilitatea să se adreseze instanței. În egală măsură, cel care vrea să aibă un cuvânt de spus în viața copilului său, născut în afara căsătoriei, poate cere să fie recunoscut ca tată și să dobândească, în acest fel, drepturi părintești. Există un singur drept pe care unii tați ar vrea să-l aibă, dar legea nu e de partea lor: acela de a se opune unui avort. 

  Înainte de a trece la discutarea unor aspecte, e necesar să plecăm de la următoarea premisă: idealul impus de Codul civil român este ca orice decizie care se ia cu privire la un copil să aibă ca piatră de temelie interesul său. De fapt, interesul superior al copilului se află la rang de principiu în legislația noastră civilă și este reluat și în alte reglementări legale.
Codul civil stabilește că, în urma unui divorț, autoritatea părintească se împarte între mamă si tată, ca regulă generală. Chiar și în cazul în care părinții nu mai locuiesc împreună, exercitarea autorității părintesti poate să rămână la amândoi. Practic, asta înseamnă că toate deciziile majore care privesc copilul se pot lua numai de către amândoi părinții.
"În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi", asa cum se aminteste si în Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului.

Desigur, instanța poate să decidă altfel și să-i acorde autoritate numai unuia dintre ei, dar asta numai dacă interesul copilului o impune. Spre exemplu, dacă relația dintre mamă și tată se deteriorează în asa mod, încât nu mai e posibilă nicio formă de înțelegere între cei doi, dacă tatăl e violent s.a.m.d.

1. După divort, tatii au dreptul să păstreze legături personale cu copiii

Cu toții știm că, cel mai frecvent, mamele sunt cele cu care rămân micuții, iar domiciliul acestora se stabilește la mamă. “Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.”, scrie în Cod. Dar nu numai atât, tatăl separat de copil său are dreptul să aibă legături personale cu acesta. Iar dacă părinții nu se înțeleg cu privire la acest aspect, rămâne ca instanța de tutelă să aibă ultimul cuvânt.

Se întâmplă frecvent ca tații separați de copil să se plângă de faptul că mama nu respectă programul de vizite stabilit în urma divorțului. Soluția în aceste situații este, de asemenea, instanța de tutelă. Dacă copilul a împlinit vârsta de zece ani, el va fi obligatoriu ascultat de instanță, însă acest lucru e posibil chiar și sub această vârstă, dacă se apreciază necesar.

Egalitatea între mame si tati în urma divortului a fost impusă și de către Consiliul Europei, printr-o rezoluție adoptată în 2015. Pe scurt, Consiliul le-a sugerat statelor membre, printre care și România, să-si adapteze legislația astfel încât să asigure această egalitate între părinții divortați.
Notă: Tatii nu ar trebui să fie speriați de ideea de a recurge la instanța de tutelă, pentru că cererile adresate acesteia se rezolvă mai repede decât celelalte, așa cum se precizează și în Codul civil.

2. Cum poate tatăl divortat să călătorească cu cel mic?

Aici, problema se pune tot din perspectiva autorității părintești. Dacă aceasta a rămas la ambii părinți, atunci tatăl separat de copil poate să plece în vacanță cu cel mic, însă are nevoie de o învoială de la mamă.

Practic, indiferent dacă vorbim de părinți divortati sau nu, copilul poate călători doar cu un singur părinte numai în baza acordului de la cel care rămâne acasă. Reglementarea se regăseste în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate:

“Minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate/cărți electronice de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți i se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate, pentru o perioadă care să nu depășească 3 ani de la data întocmirii acesteia”, potrivit actului.

Dacă până în octombrie anul trecut se cerea câte o declarație de acord pentru fiecare călătorie, acum e suficientă una.  În respectiva declarație (care se poate face la notar), celălalt părinte își dă acordul cu privire la destinație, cu privire la perioadă și alte aspecte, dacă consideră necesar.

Și aici, tatii se pot confrunta cu un refuz categoric al mamei în privinta călătoriei. Dacă apreciază că e abuziv, tatăl poate oricând să se adreseze instanței de tutelă, care să remedieze această problemă, tocmai în ideea că mama abuzează de dreptul său de a se opune călătoriei.
Din contră, instanta l-a lipsit pe tată de autoritatea părintească, ideea de a face o călătorie cu copilul este aproape imposibilă, pentru că în această situație, e destul de greu de imaginat că mama va fi de acord cu planurile tatălui. Din cealaltă perspectivă, dacă mama vrea să călătorească, ea nu are nevoie de acordul tatălui decăzut din drepturi.

3. Cel care vrea să-si recunoască copilul nu are nevoie de acordul mamei

Un copil născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament. Avem, asadar, trei modalităti prin care legea permite această manifestare de voință din partea celui care se pretinde tată.

“Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă”, prevede Codul civil, ceea ce înseamnă că odată ce a făcut-o, tatăl nu și-o mai poate lua înapoi. Dar recunoașterea poate fi anulată, dacă a fost făcută din eroare (însă acest aspect va trebui dovedit).

Dacă un bărbat se consideră tatăl biologic al unui copil, dar mama acestuia era deja căsătorită la momentul când acesta a fost conceput, atunci lucrurile se complică într-o oarecare măsură. Copilul născut în timpul căsătoriei e prezumat ca fiind al soțului mamei, ceea ce legea califică drept filiatie prezumată. Asta înseamnă că adevăratul tată, cel din afara căsătoriei, ar trebui, mai întâi, să conteste faptul că acela ar fi tatăl copilului (printr-o acțiune în tăgada paternitătii, prevăzută de Codul civil).

Mama copilului nu are însă niciun cuvânt de spus în chestiunea recunoașterii, decât dacă vrea să afirme si să dovedească contrariul. Dacă cel care face recunoasterea este într-adevăr tatăl copilului, nu are nevoie de acordul mamei pentru a face un act de recunoaștere. De ce? Pentru că recunoasterea este o chestiune absolut personală, care îl priveste strict pe cel care o face. Mai departe, adevăratul tată al copilului are dreptul să ceară unei instante de judecată să-i recunoască si lui drepturile părintesti.

Notă: Tatăl nu are la dispoziție actiunea în stabilirea paternitătii, pentru că aceasta e prevăzută de Codul civil ca un remediu pentru situațiile în care tatăl refuză să recunoască copilul. Actiunea aceasta o poate initia în justitie mama copilului sau chiar copilul si este imprescriptibilă în timp (adică poate fi initiată oricând).

4. Ce cuvânt are de spus tatăl în privinta avortului?

Practic, singurul consimțământ care contează, din perspectiva legii penale, este cel dat de mamă. Consimtământul său la avort este una dintre cele patru conditii esentiale pentru ca avortul să nu fie considerat infractiune, potrivit Codului penal.

Strict penal, asadar, cuvântul tatălui nu are valoare juridică. Lipsa lui nu presupune că avortul se transformă în infracțiune. Din păcate, singurul mod în care ne putem raporta la această procedură medicală este legislația penală. În Codul civil, de pildă, nu se prevede nimic despre avort, așa cum nu se prevede nimic nici în Legea privind drepturile copilului. Fără a intra în discuții complicate și prea tehnice, vom mai spune doar că există dezbateri serioase (și nu de ieri, de azi) cu privire la momentul de la care un făt devine o persoană, în sens juridic.

Cu riscul de a ne repeta, trebuie să mai subliniem încă o dată faptul că discuția se face strict din perspectiva legii, iar nu a moralei sau normelor religioase. Așadar, răspunsul la întrebare este că tatăl nu are, juridic vorbind, niciun cuvânt de spus în privința avortului. Multi ar califica acest lucru ca o negare a drepturilor tatălui. De cealaltă parte, altii ar putea susține că este mai importantă libertatea mamei de a dispune de propriul corp, iar opozitia tatălui la avort s-ar opune grosolan acestei libertăti importante a omului.

 

Sursa articol avocatnet.ro

Sursa foto bebelu.ro

Despre oameni...

Cu ocazia sarbatorilor Pascale, am avut parte de cateva surprize placute. Ma refer la cativa fosti clienti, cu care am avut colaborari de-a lungul catorva ani si care m-au felicitat cu aceasta ocazie.
Poate ca pare ceva banal, firesc, dar pentru mine, ca om in primul rand si abia apoi ca profesionist, a contat si m-a impresionat placut gestul lor.
Discutiile au fost placute, calde, ca intre oameni, fara acea scortosenie impusa de etichete.
Mi s-a confirmat ca am reusit sa imi inteleg clientii ca oameni, ca relatia a fost bazata pe incredere si respect reciproc, iar faptul ca dupa ani de zile si-au dorit sa ma contacteze, doar din placerea de a ne auzi, fara niciun alt motiv, imi intareste convingerea ca fac bine ceea ce fac.
Inca o dovada ca nu ne defineste profesia, ci omenia...

Despre onorariile avocatiale...

Totul a început cu tendința din ce in ce mai pregnanta a instantelor de judecata de a diminua onorariile avocaților în cadrul proceselor civile.

Apoi s-a continuat in spatiul public si pe retelele de socializare unde exista multe discutii despre onorariile avocatilor si despre cit de scazute ar trebui sa fie acestea. 

Inainte de a discuta problema, ar trebui sa ne gindim de ce un avocat este un profesionist “scump”.

Dincolo de costurile suportate de catre un avocat ca sa isi obtina diploma de absolvent de drept si apoi ca sa treaca examenele de admitere in Barou, cred ca potentialii clienti nu cunosc (nu este culpa lor, evident) ce face un avocat dupa ce il angajezi sa iti rezolve o problema juridica. Este adevarat ca pentru majoritatea clientilor munca avocatului poate fi simplificata prin expresii de genul “vreau sa nu fiu arestat / condamnat” sau “vreau un contract de vinzare cumparare”. In realitate, avocatul se angajeaza la mult mai mult decit lasa sa se vada aceste expresii.

Semnarea unui contract de asistenta juridica echivaleaza cu “ Ok, nu trebuie sa iti mai faci griji cu privire la aceasta problema. Grijile tale le preiau eu”. Clientul se intoarce acasa si – pentru prima data in ultimele saptamini – doarme profund.

Avocatul se intoarce acasa plin de ginduri despre cum poate rezolva problema clientului sau. Se intimpla ca noaptea sa viseze datele si faptele din dosare sau ca este pe cale sa rateze o sedinta de judecata. Cind este cu copii in parc isi verifica emailul sa vada daca nu a primit acte de la avocatul advers sau de la clientul sau. Cind iese cu sotia la restaurant este imposibil sa nu discute despre sedinte de judecata si tactici de dosar (fara insa a incalca confidentialitatea).

Avocatii sunt scumpi deoarece iti pot aduce multi bani sau te pot ajuta sa eviti sa-i pierzi. 

Uneori te ajuta sa isi pastrezi chiar libertatea. Si cu totii stim cat valoreaza, nu? 

Angajand un avocat obtii un profesionist care isi pierde somnul din cauza grijilor pentru problema ta juridica in timp ce tu obtii linistea sufleteasca!

Daca onorariile avocatiale sunt prea mari, atunci avem nevoie de alte solutii, iar una dintre ele ar fi ca obligatiile avocatului fata de client sa fie mai reduse. Conduita avocatilor este prevazuta de Codul Etic, Statut sau legea de organizare a profesiei.  In acest moment, legea nu permite ca un client sa renunte la unele dintre obligatiile profesionale ale avocatului fata de el si astfel incit sa mai poata cere diminuarea onorariului.

Ca sa fie totul clar, cind se discuta de scaderea onorariilor avocatilor inseamna ca se doreste scaderea corespunzatoare a dedicarii avocatului fata de cauza clientului sau. Este ca si cind clientul va primi serviciile avocatiale cu dedicarea specifica unui sofer de taxi. 

Asta vreti?

lawyerist.com

Procedura simplificata a judecatii in cazul recunoasterii vinovatiei

Procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei, prevăzută de dispoziţiile procedurale actuale – art. 374 alin. 4 şi art. 375 din noul Cod de procedură penală, reprezintă de fapt o procedură abreviată ce are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite condiţiile din dispoziţiile menţionate.

Potrivit art. 374 alin. 4 din noul Cod de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. 10 din noul Cod de procedură penală.

Art. 375 alin. 1 din noul Cod de procedură penală arata ca, dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. 4, instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.

Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri (375 alin. 2 din noul Cod de procedură penală).

Potrivit art. 375 alin. 3 din noul Cod de procedură penală,  dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. 5 – 10.

În litigiul supus analizei instanţei de apel, astfel cum rezultă din hotărârea apelată (hotărârea instanţei de fond), au fost aduse la cunoştinţă inculpatului dispoziţiile art. 374 alin. 4 şi art. 375 din noul Cod de procedură penală, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Astfel, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că instanţa de fond a adus la cunoştinţa inculpatului dispoziţiile care reglementează procedura în cazul recunoaşterii de vinovăţie, consecinţele accesării acesteia, precum şi efectele pe care le produce, în prezenţa apărătorului ales al inculpatului.

Astfel, instanţa a atras atenţia inculpatului prezent la judecată asupra tuturor consecinţelor ce decurg din alegerea procedurii simplificate, dând citire actului de sesizare a instantei (n.n-a rechizitoriului), procedând la ascultarea inculpatului sub aspectul recunoaşterii faptelor descrise în rechizitoriu şi însuşirii probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Această ascultare a inculpatului cu privire la recunoaşterea vinovăţiei nu are natura juridică a unui mijloc de probă, ci reprezintă o activitate procesuală obligatorie în vederea stabilirii cadrului procesual, fiind plasată în momentul chestiunilor prealabile admiterii cererii de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 şi art. 375 Cod procedură penală. Caracterul obligatoriu al acestei activităţi procesuale este corelativ dreptului inculpatului de a opta pentru procedura simplificată.

După ascultarea inculpatului, instanţa de fond a admis cererea de judecare de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 şi art. 375 Cod procedură penală. După acest moment inculpatul nu mai poate renunţa pe parcursul procesului penal asupra opţiunii sale de a fi judecat potrivit procedurii simplificate (în cazurile în care legiuitorul a dorit să prevadă o asemenea posibilitatea de revenire a prevăzut-o în mod expres: de pildă, renunţarea la apel).

Ca urmare, nefiind prevăzută posibilitatea de revenire asupra declaraţiei de recunoaştere, rezultă caracterul irevocabil al acesteia, astfel că nu poate fi primită critica formulată de inculpat în apel privind nevinovăţia sa.

(Curtea de Apel Iaşi-Secţia Penală, Decizia nr. 527/22.09.2014)

La multi ani 2017!

Noul An să vă găsească în liniște.
Să aveți inimile deschise către bun și frumos, să vă simțiți liberi, fericiți și împliniți.
Să iubiți și să fiți iubiți.
Să dăruiți. Să primiți.
Să sperați iarăși dacă v-ați pierdut speranța. Să credeți.
Să fiți împăcați cu voi și cu oamenii pe care i-ați lăsat în urmă.
Să vă fie dor, căci asta înseamnă că vă pasă.
Să vă bucurați de prezența familiei și să simțiți că nu există un alt loc mai plăcut pe pământ.
An Nou fericit tuturor!  :)

Asigurarea dovezilor

Bun gasit,

In articolul de astazi voi raspunde unei cititoare care m-a intrebat ce poate face in situatia in care sotul ei vinde lucruri din casa, fara acordul ei (doamna e plecata din tara). Ei sunt in proces de divort si pana la partaj doamna se teme ca multe din lucrurile pe care le detin vor dispare.

Conform art. 359 Cod procedura civila "oricine are interes sa constate de urgenta marturia unei persoane, parerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile, ori sa obtina recunoasterea unui inscris, a unui fapt ori a unui drept, daca este pericol ca proba sa dispara ori sa fie greu de administrat in viitor, va putea cere, atat inainte, cat si in timpul procesului, administrarea acestor probe.

 In cazul in care partea adversa isi da acordul, cererea poate fi facuta chiar daca nu exista urgenta."

Procedura de asigurare a dovezilor este una speciala. Textul de lege prevede asadar, pentru admisibilitatea cererii, sa fie indeplinite anumite conditii si anume: sa existe si sa se dovedeasca existenta unei stari de pericol  ca proba sa dispara sau sa fie dificil de adminstrat in viitor.

De cine poate fi formulata cererea? De oricine are un interes, de partile dintr-un proces (daca exista unul pe rolul instantei) sau ale unui proces viitor.

Daca exista deja un proces pe rolul instantei, cererea se va formula pe cale incidentala, daca nu s-au administrat deja probele  in cadrul acelui proces, sau pe cale principala, anterior inceperii procesului in care respectiva proba asigurata ar urma sa fie folosita.

Judecata cererii de asigurare a dovezilor se face, de regula, cu citarea partilor. Daca exista riscul ca proba sa dispara sau sa fie distrusa, instanta poate dispune incuviitarea cerererii si fara citarea partilor.

Cererea de asigurare a dovezilor nu duce la intreruperea cursului prescriptiei extinctive. 

Reclamantul trebuie sa dovedeasca interesul actual in adminstrarea probei respective si caraterul urgent al cererii (a nu se confunda cu necesitatea). Constatatrea urgentei unei stari de fapt se cere in conditiile prevazute de art 364 Codul de procedura civila, respectiv:

"La cererea oricărei persoane care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, executorul judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să se facă constatarea va putea constata la faţa locului această stare de fapt."

Daca instanta dispune admiterea cererii,  se va trece de indata la adminstrarea probei sau se va fixa un termen ulterior  in acest scop, in functie de caracterul cauzei.

Administrarea probei se face cu respectarea conditiilor legale pentru fiecare categorie de probe.

Dovezile astfel asigurate pot fi folosite de oricare dintre parti in procesul viitor, chiar daca una dintre parti nu a cerut administrarea respectivelor probe.

Regulile pentru călătoriile în străinătate ale copiilor se simplifică

Legea 169/2016pentru modificarea şi completarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 772 din 3 octombrie 2016 și va intra în vigoare pe 6 octombrie.

Conform documentului, în cazul copiilor care pleacă în străinătate doar cu unul dintre părinţi, declaraţia de acord a celuilalt părinte va avea o valabilitate de până la trei ani şi va putea fi folosită pentru mai multe călătorii.

„Minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate/cărți electronice de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți i se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate, pentru o perioadă care să nu depășească 3 ani de la data întocmirii acesteia sau, după caz, face dovada decesului celuilalt părinte”, prevede noua lege.

În prezent, declaraţia de acord a celuilalt părinte este obligatorie pentru fiecare ieşire din ţară a minorilor.

În acelaşi timp, actul normativ vizează eliminarea obligativităţii declarării scopului deplasării şi a rutei din declaraţia de acord, atunci când un minor călătorește împreună cu o persoană majoră, documentul urmând să fie valabil, de asemenea, timp de trei ani și pentru mai multe călătorii. Totodată, prezentarea declaraţiei celuilalt părinte sau a ambilor părinţi nu va mai fi necesară atunci când copiii îşi au domiciliul/reşedinţa în statul de destinaţie.