Despre modificarea cererii de chemare in judecata

Postarea de astazi vine ca urmare a unui mesaj care mi-a fost trimis de un cititor al blogului si care dorea sa afle in ce conditii poate sa-si modifice cererea de chemare in judecata. Raspunsul este atat pentru el, cat si pentru alti cititori ai blogului care pot avea nevoie de aceasta informatie.

Modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă posibilitatea recunoscută prin lege reclamantului, în cadrul unui proces civil si exprima prerogativa acestuia de a opera schimbări cu privire la părțile, obiectul sau cauza cererii sale. Aceasta este reglementată în cadrul art. 204 NCPC, astfel:

(1) Reclamantul poate sa isi modifice cererea si sa propuna noi dovezi, sub sanctiunea decaderii, numai pana la primul termen la care acesta este legal citat. In acest caz, instanta dispune amanarea pricinii si comunicarea cererii modificate paratului, in vederea formularii intampinarii, care, sub sanctiunea decaderii, va fi depusa cu cel putin 10 zile inaintea termenului fixat, urmand a fi cercetata de reclamant la dosarul cauzei.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece in incheierea de sedinta declaratiile verbale facute in instanta cand:
1.se indreapta greselile materiale din cuprinsul cererii;
2.reclamantul mareste sau micsoreaza cuantumul obiectului cererii;
3.se solicita contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit in cursul procesului;
4.se inlocuieste o cerere in constatare printr-o cerere in realizarea dreptului sau invers, atunci cand cererea in constatare este admisibila.

(3) Modificarea cererii de chemare in judecata peste termenul prevazut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor partilor. 

 De remarcat este faptul că, inclusiv trecerea primului termen de judecată, dacă toate părţile sunt de acord, reclamantul poate modifica cererea de chemare in judecata pe care a formulat-o.

Potrivit art. 30 alin. 5 NCPC, constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare. Astfel, dispozițiile art. 204 NCPC sunt incidente atât în cazul cererii de chemare în judecată, ci și în cazul altor cereri incidentale, care împărtășesc natura juridică a cererii de chemare în judecată, și, pe cale de consecință, că vor fi aplicabile și în cazul unor astfel de cereri.

În primul rând, art. 204 include în sfera modificărilor ce pot fi operate de către reclamant, prin cererea modificatoare, și propunerea de probe noi. Cu privire la acest aspect, reclamantul va trebui să se limiteze doar la a propune dovezi numai cu privire la modificarea adusă cererii inițiale.

Reclamantul trebuie să fie diligent și să solicite prin acțiunea introductivă adminstrarea tuturor dovezilor de care dorește să se folosească, întrucât, prin cererea modificatoare nu va putea solicita probe, în plus, decât strict în legatură cu modificarea operată.

Procedura după care va opera instituția modificării presupune faptul că, atunci când cererea este modificată înainte de primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, adică în perioada în care are loc procedura de verificare și regularizare a cererii, aceasta va fi comunicată pârâtului, care va fi obligat să depună întâmpinare cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat de instanță.

Textul consacră momentul cel mai înaintat, până la care reclamantul poate opera această modificare, și anume primul termen la care acesta este legal citat, depășirea acestui termen fiind sancționată cu decăderea, cu excepția cazurilor în care celelalte părți consimt la modificare în mod expres și a celorlalte cazuri prevăzute expres și limitativ de lege. Momentul primului termen la care reclamantul este legal citat trebuie legat de o singură condiție: aceea ca reclamantul să fi fost, în mod efectiv și cu respectarea normelor legale incidente în materie, citat pentru primul termen. Citarea, legală sau nu, a pârâtului nu prezintă interes. Reclamantul nu s-ar putea prevala de o eventuală eroare, cu privire la citarea pârâtului, decât în situația în care aceasta s-ar fi produs și cu privire la el însuși.

În vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, dar și al dreptului părților de a avea acces neîngrădit la acest principiu, legiuiutorul a limitat posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată la a putea fi efectuată doar în fața primei instanțe. Astfel, art. 478 alin. 3 NCPC prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. La rândul său, art. 494 NCPC arată că, dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor care sunt cuprinse în prezenta secțiune.

Articolul 204 alin. 2 NCPC prevede patru cazuri în care cererea de chemare în judecată nu se socoteşte modificată şi nu se va da un nou termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute de reclamant în faţa instanţei, şi anume: situația în care reclamantul corectează eventualele erori materiale din cuprinsul cererii, cum ar fi redactarea greșită a străzii pe care se află situat un imobil, aceea în care reclamantul micșorează sau mărește cuantumul pretențiilor (aici trebuie avut în vedere faptul că reclamantul poate să modifice cuantumul pretențiilor rezultate din aceeași situație juridică), se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. Cererea prin care se efectuează aceste modificări poartă și denumirea de cerere precizatoare.

Alineatul 3 al art. 204 prezintă situația în care cererea poate fi modificată după primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, chiar și cu privire la alte motive, decât cele prevăzute la alineatul 2, cu condiția ca, pentru acest fapt, să existe acordul expres al tuturor părților.

Cu privire la aceste prevederi, pot fi trase mai multe concluzii:

Prima dintre ele este aceea că acordul în vederea modificării, altfel tardive, a cererii de chemare în judecată, trebuie să fie expres. Acesta poate fi exprimat, fie verbal, în fața instanței de judecată, fie prin înscris. Împrejurarea că, din atitudinea pârâtului ar putea fi dedusă o lipsă de opoziție vis-a-vis de modificarea cererii, nu este de natură a produce efecte juridice, decât în sensul respingerii cererii de modificare.

Mai mult decât atât, dacă părțile nu sunt prezente la termenul la care reclamantul depune cererea modificatoare, instanța va dispune amânarea cauzei și comunicarea cererii modificate, punându-li-se în vedere să-și exprime poziția cu privire la modificare. Dacă aceștia nu se vor exprima, sau dacă vor da aviz negativ modificării cererii, instanța o va respinge ca tardivă.

A doua concluzie care poate fi trasă cu privire la modificarea cererii de chemare în judecată după primul termen la care reclamantul este legal citat, cu acordul părților este aceea că textul nu face referire doar la pârât, ci și la persoanele care au intervenit în proces.

Dacă în cadrul procesului, există și intervenienți, pentrua opera în mod valid modificarea cererii de chemare în judecată este necesar să existe şi acordul expres al intervenienţilor, legea solicitând acordul expres al tuturor părţilor, iar nu numai pe cel al pârâtului.

O ultimă problemă care apare este momentul cel mai înaintat, în fața primei instanțe, până la care reclamantul poate să-și modifice cererea de chemare în judecată, având acordul expres al tuturor părților – momentul finalizării cercetării procesului sau modificarea ar putea fi efectuată și după deschiderea dezbaterilor în fond? Legat de acest aspect, prin interpretarea dispozițiilor art. 392 NCPC, dacă părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat, președintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei […], se poate concluziona faptul că modificarea poate avea loc numai până la finalizarea cercetării procesului. Dacă reclamantul ar dori să procedeze la modificarea cererii sale, chiar și având acordul tuturor celorlalte părți, cel mai îndepărtat punct, din punct de vedere cronologic, când poate face acest lucru, este acela în care instanța intreabă părțile dacă mai au alte cereri de forumulat, în vederea deschiderii dezbaterilor în fond.

In rejudecare este posibila modificarea actiunii atunci cand casarea hotararii se dispune pentru o neregularitate de procedura comisa anterior primului termen de judecata la care reclamantul a fost legal citat. Aceasta intrucat, ca urmare a casarii, judecata se reia de la momentul savarsirii neregularitatii constatate de instanta de recurs, astfel ca in rejudecare, pana la primul termen de judecata in care reclamantul a fost legal citat, actiunea reclamantului poate fi modificata. [G.C. Frentiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat. Editura Hamangiu 2013, p. 417]

Divortul romanilor din strainatate

Durata si costurile unui litigiu variaza mult de la o tara la alta, Romania bucurandu-se, in continuare, de un regim si o procedura relativ rapida si necostisitoare.
Cu toate acestea, majoritatea oamenilor cred ca divortul se poate realiza doar in tara in care locuiesc sau doar acolo unde s-au casatorit. Insa, nu este asa. Legislatia europeana contine prevederi si criterii conform carora sotii pot opta pentru tara in care doresc sa divorteze ceea ce, in multe cazuri, poate insemna diferenta dintre un proces scurt si unul indelungat.

In cazul romanilor care locuiesc in strainatate, cea mai simpla si ieftina varianta ramane realizarea divortului in Romania.

Cabinetul nostru va poate ajuta cu intreaga procedura, existand si solutii astfel incat sotii sa nu fie nevoiti sa vina in tara. In acele cazuri in care prezenta a cel putin unuia din soti este obligatorie in fata instantei de judecata,cabinetul nostru va pregati din timp toata documentatia si va realiza toti pasii procedurali necesari, astfel incat vizita clientilor nostri sa fie cat mai scurta.

Contact:
email: av_prunianu@yahoo.com
telefon: 0727.799.199, de luni pana vineri intre orele 9-18.

Stabilirea domiciliului minorului in strainatate

Intrtebare:
"Am o sentinta de divort definitiva si irevocabila din Iunie 2005, prin care minorul imi este incredintat spre crestere si educare numai mie . In Iunie 2011, am parasit Romania , fara a avea nevoie de declaratie sau semnatura celulilalt parinte, i-am facut pasaport minorului si am parasit Romania fara a avea nevoie de acordul sau semnatura celulilalt parinte. Acum a expirat pasaportul minorului si trebuie reinnoit , problema este ca eu am pasaport cu resedinta in strainantate iar copilului trebuie sa ii fac pasaport tot cu resedinta in strainatate, copilul locuieste si studiaza aici de 5 ani. Acum mi se cere declaratie de la celalalt parinte pentru stabilirea domiciliului minorului in strainatate. Mentionez ca nu avem nici un tip de legatura cu celalalt parinte, nu l-a contactat sau cautat pe copil nici pana in 2011 cat am stat in romania , nici dupa 2011 cand amparasit tara si nici nu a platit vreodata pensia alimentara stipulata in hotararea de divort. Intrebarea mea este , ce se intampla cu hotararile de divort date inainte de octombrie 2011, avand in vedere ca eu am copilul in crestere si educare, de 11ani, celalalt parinte nu a aratat nici un interes dupa divort, iar acum mi se cer declaratie de la celallat parinte ptr a face noul pasaport. Va multumesc, astept urgent un raspuns."


Raspuns:
 Documente necesare pentru obţinerea unui paşaport de cetăţean român cu domiciliul în străinătate - pentru minor:

a) cererea de obţinere a paşaportului;

b) dovada achitării taxelor şi tarifelor de emitere a paşaportului;

c) permisul de şedere original al părinţilor/părintelui în care să fie inclus minorul ori permis de şedere emis de autorităţile statului de reşedinţă având ca titular minorul sau atestatul de înscriere în registrul de populaţie rezidentă de la autoritatea ţării de domiciliu sau orice alt document care atestă dreptul de şedere legală (ex: certificat de rezidenţă pe numele minorului eliberat de primăria locală, paşaportul emis de autorităţile statului de reşedinţă dacă misnorul are cetăţenia acestuia, etc.) în original.

d) cartea de identitate emisă de autorităţile statului de reşedinţă în original – dacă este cazul în funcţie de vârstă sau certificat de rezidenţă emis de primăria locală;

e) certificatul de naştere românesc în original;

f) certificatul de căsătorie românesc în original al părinţilor;

g) sentinţa de divorţ rămasă definitiva in original (in cazul părinţilor divorţaţi), din care sa rezulte cărui părinte i-a fost încredinţat minorul;

h) Hotărârea judecătorească rămasă definitivă prin care se încredinţează minorul reprezentantului său legal care face cererea de eliberarea a paşaportului (pentru minorii sub 14 ani) sau care îşi exprimă acordul sub forma declaraţiei legalizate;

i) certificatul de deces românesc al părintelui, în original ( în cazul în care un părinte este decedat);

j) paşapoartele părinţilor in original / pentru spaţiul UE cărţile de identitate în original;

k) declaraţia de acord a părinţilor / părintelui / tutore lui / reprezentantului legal, după caz.



NOTĂ:

- dovada domiciliului în străinătate al minorului se face cu:
- paşaportul acestuia, în care este menţionat statul de domiciliu;
- paşaportul parinţilor,al unuia dintre parinţi sau al reprezentantului legal, dupa cum urmeaza:
1. paşapoartele ambilor părinţi, în cazul în care aceştia au domiciliul în acelaşi stat; sau
2. paşaportul unuia dintre părinţi şi declaraţia celuilalt părinte, prin care îşi exprimă acordul cu privire la domiciliul minorului sau, după caz, hotărârea judecătorească prin care instanţa a stabilit domiciliul minorului la unul dintre părinţi, rămasă definitivă şi irevocabilă ori rămasă definitivă;
3. paşaportul părintelui supravieţuitor;
4. paşaportul părintelui căruia i-a fost încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă ori al părintelui care exercită singur autoritatea părintească în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă ori în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă;
5. paşaportul reprezentantului legal.

- În cazul în care intervine schimbarea domiciliului minorului la unul dintre părinţi, eliberarea paşaportului simplu electronic sau a paşaportului simplu temporar cu menţionarea statului de domiciliu se face numai cu acordul celuilalt părinte privind schimbarea domiciliului minorului. Declaraţia de acord privind schimbarea domiciliului minorului trebuie să fie autentificată, în ţară de notarul public, iar în străinătate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României ori de autorităţile străine competente.
- Emiterea paşaportului simplu electronic sau a paşaportului simplu temporar cu menţionarea statului de domiciliu pentru minor, în situaţia în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la stabilirea domiciliului minorului ori unul dintre părinţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, se efectuează numai după soluţionarea acestor situaţii de către instanţa de judecată, care se pronunţă în condiţiile legii.


Nu va trebuie acordul celuilalt parinte, dvs avand copilul in incredintare. Solicitati in scris un punct de vedere al serviciului pasapoarte, apoi  puteti actiona institutia in instanta pt refuzul eliberarii pasaportului.

Despre actiunea de tagada a paternitatii

Bun gasit,

Articolul de astazi va ofera cateva informatii utile despre tagada paternitatii.

Pe parcursul casniciei, toti copiii nascuti de catre sotie sunt presupusi a fi copiii sotului. Aceasta prezumtie juridica se aplica si daca sotii sunt despartiti in fapt, dar sunt inca casatoriti si chiar si daca exista un proces de divort pe rolul instantelor care inca nu s-a finalizat.
In anumite situatii, insa, aceasta presupunere ar putea fi neconforma cu realitatea, in sensul ca alt barbat decat sotul mamei este adevaratul tata biologic al copiilor.
De regula, cel interesat sa corecteze presupunerea gresita este fie sotul mamei, fie mama sau chiar copilul insasi. Procedura la care acestia trebuie sa apeleze se numeste tagada de paternitate, este prevazuta de art 430 din Codul civil si se solutioneaza in instanta de judecata.

Particularitatea acestei proceduri consta in dificultatea de a dovedi in instanta faptul ca sotul mamei nu este tatal copilului.  

Desi acest aspect pare destul de usor la prima vedere, in practica cazurilor de tagada de paternitate, instanta de judecata cere dovezi solide cu privire la stabilirea legaturii biologice intre copil si tatal sau. In plus, in multe cazuri, una din partile implicate are interes in respingerea actiunii si mentinerea prezumtiei legale, ceea ce face dificila sau chiar imposibila administrarea unor probe stiintifice precise, cum este expertiza ADN.

De exemplu, atunci cand presupusul tata - sotul mamei - solicita sa se constate ca nu el este tatal biologic al copilului sotiei sale, mama poate avea interesul sa se opuna astfel incat copilul sau sa fie juridic legat de sotul sau.

Si in cealalta situatie, in care mama porneste actiunea de tagada paternitate si sustine ca sotul sau nu este tatal biologic al copilului, acesta din urma, din ratiuni de ordin social sau pentru ca s-a atasat emotional de copil, are interes in mentinerea prezumtiei.

Cazurile de tagada de paternitate sunt din ce in ce mai des intalnite in prezent, iar Cabinetul nostru are o practica extinsa in acest domeniu. Am dobandit experienta si cunostinte deosebite in legatura cu cazurile dificile in care mama sau tatal presupus se opun stabilirii adevarului.

Pentru informatii suplimentare ma puteti contacta pe e-mail av_prunianu@yahoo.com sau la telefon 0727799199, de luni pana vineri intre orele 9-18.

Nu uitati: un om informat este un om puternic!

 Daca v-a placut aceasta postare, dati clic pe butonul "imi place". Sau "distribuie" ca sa afle si prietenii dvs aceste informatii. S-ar putea sa le fie de folos si sa va multumeasca. :)

Anunt de vacanta

Bun gasit,

Iata ca timpul trece repede-repede si se apropie cu pasi repezi sarbatorile de iarna. Profit de aceasta ocazie pentru a va anunta ca in perioada  23 decembrie 2017 -7 ianuarie 2018 cabinetul nostru va inchis.

Va asteptam asadar, mesajele, pe blog sau pe email, incepand cu data de 8 ianuarie 2018. Tot incepand cu acea data voi incepe sa raspund si intrebarilor voastre postate pe pagina "Intrebari si raspunsuri".

Va doresc tuturor vizitatorilor si cititorilor blogului, sarbatori minunate alaturi de cei dragi si un An Nou asa cum vi-l doriti, cu sanatate, bucurii si impliniri pe toate planurile!
 La multi ani!  
 Avocat Petronela Prunianu

Concediu 25 august - 4 septembrie 2017

Bun gasit,

In perioada 25 august - 4 septembrie cabinetul de avocat va fi inchis.

Chiar daca nu voi fi in activitate in perioada mai sus mentionata, puteti trimite mesajele dvs la e-mail av_prunianu@yahoo.com. Va voi raspunde cu prioritate incepand cu data de 5 septembrie.

Va multumesc pentru intelegere!

Avocat Petronela Prunianu

ICCJ - Acordul partilor in vederea alegerii instantei competente sa solutioneze divortul

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1049 din 27 decembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 20/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu referire la următoarea problemă de drept: înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.

2. Optica jurisprudenţială

a) Într-o primă opinie s-a statuat că, pentru a fi incidente dispoziţiile primei teze a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedură civilă, este necesar ca acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, fie în formă scrisă, anterior învestirii instanţei, fie verbal în faţa instanţei, în situaţia în care litigiul este pendinte. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate oral în faţa instanţei de judecată.

În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că prin acord se înţelege manifestarea de voinţă a două sau mai multor persoane exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, iar exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul prezintă, în această ipoteză, o relevanţă juridică deosebită, întrucât numai în prezenţa acestuia poate fi vorba despre existenţa consimţământului.

Consimţământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic, fiind voinţa declarată, elementul extern al voinţei juridice.

Plecând de la definiţiile expuse, doctrina şi jurisprudenţa au fost constante în a aprecia că manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată. Manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legea prevede în mod expres acest lucru.

Astfel, în argumentarea acestei opinii s-a reţinut că, pentru ca alegerea de competenţă să producă efectul extinderii competenţei în favoarea instanţei alese de părţi, este necesar ca înţelegerea acestora să fie expresă, indiferent dacă este exprimată în formă scrisă (caz în care din cuprinsul său este necesar să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă, iar aceasta să fie determinată în chiar cuprinsul convenţiei) sau în formă verbală, exprimată oral în faţa instanţei de judecată (pentru procesele aflate în curs de judecată).

Ceea ce este esenţial este natura expresă a convenţiei părţilor, respectiv ca din cuprinsul acesteia să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă. Opţiunea poate fi exprimată într-o clauză atributivă de competenţă inserată în acord, înţelegere, convenţie ori într-o convenţie separată. Este posibilă şi o convenţie verbală, însă doar în cazul litigiilor născute, ceea ce înseamnă, per a contrario, că, anterior declanşării unui litigiu, convenţia poate fi încheiată doar în formă scrisă.

Simpla alegere a instanţei de către reclamant prin depunerea cererii de chemare în judecată, precum şi lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale de către partea pârâtă nu pot echivala cu acordul de voinţă al părţilor de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât, în virtutea argumentelor expuse, manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. În această situaţie însă legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate, iar neinvocarea excepţiei poate fi determinată de absenţa unei apărări calificate, necunoaştere, omisiune etc., fără semnificaţia juridică a alegerii de competenţă.

Or, în aplicarea principiului potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) nu se poate considera că lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale echivalează cu manifestarea tacită de voinţă în sensul alegerii instanţei competente teritorial.

S-a mai arătat, de asemenea, că nici menţiunea cuprinsă în conţinutul procurilor acordate de părţi reprezentanţilor convenţionali să îi reprezinte în litigiul aflat pe rolul instanţei unde a fost introdusă acţiunea de divorţ nu reprezintă o alegere a instanţei în sensul textului de lege evocat.

În argumentarea acestei interpretări s-a mai reţinut că un alt text cu valoare de normă specială, respectiv art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitor la alegerea de competenţă, prevede explicit că o asemenea convenţie a părţilor (admisibilă numai în litigii referitoare la alte drepturi de care părţile pot dispune şi, în aceste cazuri, doar dacă nu este vorba despre o competenţă teritorială exclusivă) trebuie să îmbrace forma scrisă, iar pentru litigiile începute poate fi făcută şi verbal în faţa instanţei. Ca atare, necesită un acord de voinţă neechivoc sub aspectul alegerii instanţei competente.

Realizând o interpretare prin analogie a celor două norme considerate speciale în materia competenţei jurisdicţionale, s-a conchis că se poate aprecia că şi art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă cere ca înţelegerea părţilor să fie expresă, ceea ce înseamnă că din cuprinsul acesteia trebuie să rezulte explicit acordul părţilor pentru alegerea unei anumite instanţe.

Tot în argumentarea acestei prime opinii s-a mai apreciat că termenul de „acord” utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă desemnează sau poate fi asimilat, de principiu, înţelegerii reglementate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.259/2010 al Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, potrivit căruia soţii pot conveni să aleagă legea aplicabilă divorţului şi separării de corp. Or, sub aspectul respectării condiţiilor de formă, norma europeană stabileşte că acest acord trebuie încheiat în scris, datat şi semnat de ambii soţi. În acelaşi sens, orice comunicare sub formă electronică, ce permite consemnarea durabilă a acordului, este considerată ca reprezentând o formă scrisă, însă atunci când legea statului membru participant, în care ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului, prevede condiţii formale suplimentare pentru asemenea acorduri, se aplică aceste condiţii.

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că norma procedurală de competenţă cuprinsă în art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă operează şi în cazul în care acordul părţilor nu este exprimat în mod expres, în formă scrisă sau verbală, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe putând fi dedusă din conduita lor procesuală, şi anume: neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.

b) Cea de-a doua opinie conturată este susţinută de argumentul potrivit căruia dispoziţiile art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu prevăd ca acordul de voinţe al părţilor cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ să fie dat expres, în cadrul aceluiaşi înscris – el putând rezulta şi din indicarea aceleiaşi instanţe realizată chiar separat, dar neechivoc, de fiecare dintre părţi – şi nici să fie anterior introducerii cererii de divorţ, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, privind formele de manifestare a consimţământului, potrivit cărora: „Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.”

Prin urmare, s-a apreciat că, în condiţiile în care, odată cu introducerea acţiunii de divorţ, reclamantul şi-a manifestat voinţa ca litigiul să fie soluţionat de o anumită instanţă, acordul părţilor este întrunit sub acest aspect şi în cazurile în care partea pârâtă nu s-a opus expres ca acţiunea de divorţ să fie soluţionată de judecătoria sesizată de partea reclamantă, în sensul că nu a invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei teritoriale a acelei instanţe judecătoreşti sau a introdus, la rândul său, o cerere reconvenţională pe rolul aceleiaşi instanţe, existând astfel un acord implicit şi al pârâtului în sensul alegerii instanţei competente. În plus, tot în acest context, alăturat împrejurărilor mai sus amintite, s-a mai reţinut că şi menţiunea din cuprinsul procurii date de către pârât unui reprezentant convenţional (avocat) de a-l reprezenta în litigiul având ca obiect cererea de divorţ, aflat pe rolul instanţei alese de către reclamant, reprezintă acordul acestei părţi în privinţa alegerii judecătoriei competente să soluţioneze cererea de divorţ în primă instanţă.

În această opinie jurisprudenţială este prezumată existenţa unui acord tacit al pârâtului (cu privire la instanţa aleasă de reclamant) în absenţa unei opoziţii exprese a acestuia.

3. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titularul sesizării, a constatat existenţa practicii judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti asupra problemei de drept semnalate şi, prin Hotărârea nr. 16 din 24 iunie 2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, fără a-şi exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudenţială pe care o consideră ca fiind legală.

4. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua opinie exprimată, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, putând fi dedus şi din conduita procesuală a părţilor, inclusiv din neinvocarea de către soţul pârât, prin întâmpinare, a excepţiei necompetenţei teritoriale.

5. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:
„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabileşte că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres”.