Anunt de vacanta

Bun gasit,

Iata ca timpul trece repede-repede si se apropie cu pasi repezi sarbatorile de iarna. Profit de aceasta ocazie pentru a va anunta ca in perioada  23 decembrie 2017 -7 ianuarie 2018 cabinetul nostru va inchis.

Va asteptam asadar, mesajele, pe blog sau pe email, incepand cu data de 8 ianuarie 2018. Tot incepand cu acea data voi incepe sa raspund si intrebarilor voastre postate pe pagina "Intrebari si raspunsuri".

Va doresc tuturor vizitatorilor si cititorilor blogului, sarbatori minunate alaturi de cei dragi si un An Nou asa cum vi-l doriti, cu sanatate, bucurii si impliniri pe toate planurile!
 La multi ani!  
 Avocat Petronela Prunianu

Concediu 25 august - 4 septembrie 2017

Bun gasit,

In perioada 25 august - 4 septembrie cabinetul de avocat va fi inchis.

Chiar daca nu voi fi in activitate in perioada mai sus mentionata, puteti trimite mesajele dvs la e-mail av_prunianu@yahoo.com. Va voi raspunde cu prioritate incepand cu data de 5 septembrie.

Va multumesc pentru intelegere!

Avocat Petronela Prunianu

ICCJ - Acordul partilor in vederea alegerii instantei competente sa solutioneze divortul

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1049 din 27 decembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 20/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu referire la următoarea problemă de drept: înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României.

2. Optica jurisprudenţială

a) Într-o primă opinie s-a statuat că, pentru a fi incidente dispoziţiile primei teze a alin. (2) al art. 915 din Codul de procedură civilă, este necesar ca acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, fie în formă scrisă, anterior învestirii instanţei, fie verbal în faţa instanţei, în situaţia în care litigiul este pendinte. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate oral în faţa instanţei de judecată.

În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că prin acord se înţelege manifestarea de voinţă a două sau mai multor persoane exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, iar exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul prezintă, în această ipoteză, o relevanţă juridică deosebită, întrucât numai în prezenţa acestuia poate fi vorba despre existenţa consimţământului.

Consimţământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic, fiind voinţa declarată, elementul extern al voinţei juridice.

Plecând de la definiţiile expuse, doctrina şi jurisprudenţa au fost constante în a aprecia că manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată. Manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legea prevede în mod expres acest lucru.

Astfel, în argumentarea acestei opinii s-a reţinut că, pentru ca alegerea de competenţă să producă efectul extinderii competenţei în favoarea instanţei alese de părţi, este necesar ca înţelegerea acestora să fie expresă, indiferent dacă este exprimată în formă scrisă (caz în care din cuprinsul său este necesar să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă, iar aceasta să fie determinată în chiar cuprinsul convenţiei) sau în formă verbală, exprimată oral în faţa instanţei de judecată (pentru procesele aflate în curs de judecată).

Ceea ce este esenţial este natura expresă a convenţiei părţilor, respectiv ca din cuprinsul acesteia să rezulte explicit opţiunea pentru o anumită instanţă. Opţiunea poate fi exprimată într-o clauză atributivă de competenţă inserată în acord, înţelegere, convenţie ori într-o convenţie separată. Este posibilă şi o convenţie verbală, însă doar în cazul litigiilor născute, ceea ce înseamnă, per a contrario, că, anterior declanşării unui litigiu, convenţia poate fi încheiată doar în formă scrisă.

Simpla alegere a instanţei de către reclamant prin depunerea cererii de chemare în judecată, precum şi lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale de către partea pârâtă nu pot echivala cu acordul de voinţă al părţilor de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât, în virtutea argumentelor expuse, manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. În această situaţie însă legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate, iar neinvocarea excepţiei poate fi determinată de absenţa unei apărări calificate, necunoaştere, omisiune etc., fără semnificaţia juridică a alegerii de competenţă.

Or, în aplicarea principiului potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis) nu se poate considera că lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale echivalează cu manifestarea tacită de voinţă în sensul alegerii instanţei competente teritorial.

S-a mai arătat, de asemenea, că nici menţiunea cuprinsă în conţinutul procurilor acordate de părţi reprezentanţilor convenţionali să îi reprezinte în litigiul aflat pe rolul instanţei unde a fost introdusă acţiunea de divorţ nu reprezintă o alegere a instanţei în sensul textului de lege evocat.

În argumentarea acestei interpretări s-a mai reţinut că un alt text cu valoare de normă specială, respectiv art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitor la alegerea de competenţă, prevede explicit că o asemenea convenţie a părţilor (admisibilă numai în litigii referitoare la alte drepturi de care părţile pot dispune şi, în aceste cazuri, doar dacă nu este vorba despre o competenţă teritorială exclusivă) trebuie să îmbrace forma scrisă, iar pentru litigiile începute poate fi făcută şi verbal în faţa instanţei. Ca atare, necesită un acord de voinţă neechivoc sub aspectul alegerii instanţei competente.

Realizând o interpretare prin analogie a celor două norme considerate speciale în materia competenţei jurisdicţionale, s-a conchis că se poate aprecia că şi art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă cere ca înţelegerea părţilor să fie expresă, ceea ce înseamnă că din cuprinsul acesteia trebuie să rezulte explicit acordul părţilor pentru alegerea unei anumite instanţe.

Tot în argumentarea acestei prime opinii s-a mai apreciat că termenul de „acord” utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă desemnează sau poate fi asimilat, de principiu, înţelegerii reglementate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.259/2010 al Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, potrivit căruia soţii pot conveni să aleagă legea aplicabilă divorţului şi separării de corp. Or, sub aspectul respectării condiţiilor de formă, norma europeană stabileşte că acest acord trebuie încheiat în scris, datat şi semnat de ambii soţi. În acelaşi sens, orice comunicare sub formă electronică, ce permite consemnarea durabilă a acordului, este considerată ca reprezentând o formă scrisă, însă atunci când legea statului membru participant, în care ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului, prevede condiţii formale suplimentare pentru asemenea acorduri, se aplică aceste condiţii.

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că norma procedurală de competenţă cuprinsă în art. 915 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă operează şi în cazul în care acordul părţilor nu este exprimat în mod expres, în formă scrisă sau verbală, manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe putând fi dedusă din conduita lor procesuală, şi anume: neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.

b) Cea de-a doua opinie conturată este susţinută de argumentul potrivit căruia dispoziţiile art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu prevăd ca acordul de voinţe al părţilor cu privire la instanţa competentă să judece cererea de divorţ să fie dat expres, în cadrul aceluiaşi înscris – el putând rezulta şi din indicarea aceleiaşi instanţe realizată chiar separat, dar neechivoc, de fiecare dintre părţi – şi nici să fie anterior introducerii cererii de divorţ, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, privind formele de manifestare a consimţământului, potrivit cărora: „Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.”

Prin urmare, s-a apreciat că, în condiţiile în care, odată cu introducerea acţiunii de divorţ, reclamantul şi-a manifestat voinţa ca litigiul să fie soluţionat de o anumită instanţă, acordul părţilor este întrunit sub acest aspect şi în cazurile în care partea pârâtă nu s-a opus expres ca acţiunea de divorţ să fie soluţionată de judecătoria sesizată de partea reclamantă, în sensul că nu a invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei teritoriale a acelei instanţe judecătoreşti sau a introdus, la rândul său, o cerere reconvenţională pe rolul aceleiaşi instanţe, existând astfel un acord implicit şi al pârâtului în sensul alegerii instanţei competente. În plus, tot în acest context, alăturat împrejurărilor mai sus amintite, s-a mai reţinut că şi menţiunea din cuprinsul procurii date de către pârât unui reprezentant convenţional (avocat) de a-l reprezenta în litigiul având ca obiect cererea de divorţ, aflat pe rolul instanţei alese de către reclamant, reprezintă acordul acestei părţi în privinţa alegerii judecătoriei competente să soluţioneze cererea de divorţ în primă instanţă.

În această opinie jurisprudenţială este prezumată existenţa unui acord tacit al pârâtului (cu privire la instanţa aleasă de reclamant) în absenţa unei opoziţii exprese a acestuia.

3. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titularul sesizării, a constatat existenţa practicii judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti asupra problemei de drept semnalate şi, prin Hotărârea nr. 16 din 24 iunie 2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, fără a-şi exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudenţială pe care o consideră ca fiind legală.

4. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua opinie exprimată, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, putând fi dedus şi din conduita procesuală a părţilor, inclusiv din neinvocarea de către soţul pârât, prin întâmpinare, a excepţiei necompetenţei teritoriale.

5. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:
„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabileşte că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres”.

Tați si copii

 

În urma unui divorț, autoritatea părintească rămâne, de regulă la ambii părinti, potrivit legislatiei civile. Si chiar dacă părintii se separă și copilul locuiește doar cu mama, de obicei, tatăl are dreptul să păstreze legături personale cu copilul, poate să călătorească cu el și are, în continuare, un cuvânt de spus în privința deciziilor importante din viața celui mic. Dacă îi sunt încălcate drepturile, tatăl are posibilitatea să se adreseze instanței. În egală măsură, cel care vrea să aibă un cuvânt de spus în viața copilului său, născut în afara căsătoriei, poate cere să fie recunoscut ca tată și să dobândească, în acest fel, drepturi părintești. Există un singur drept pe care unii tați ar vrea să-l aibă, dar legea nu e de partea lor: acela de a se opune unui avort. 

  Înainte de a trece la discutarea unor aspecte, e necesar să plecăm de la următoarea premisă: idealul impus de Codul civil român este ca orice decizie care se ia cu privire la un copil să aibă ca piatră de temelie interesul său. De fapt, interesul superior al copilului se află la rang de principiu în legislația noastră civilă și este reluat și în alte reglementări legale.
Codul civil stabilește că, în urma unui divorț, autoritatea părintească se împarte între mamă si tată, ca regulă generală. Chiar și în cazul în care părinții nu mai locuiesc împreună, exercitarea autorității părintesti poate să rămână la amândoi. Practic, asta înseamnă că toate deciziile majore care privesc copilul se pot lua numai de către amândoi părinții.
"În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi", asa cum se aminteste si în Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului.

Desigur, instanța poate să decidă altfel și să-i acorde autoritate numai unuia dintre ei, dar asta numai dacă interesul copilului o impune. Spre exemplu, dacă relația dintre mamă și tată se deteriorează în asa mod, încât nu mai e posibilă nicio formă de înțelegere între cei doi, dacă tatăl e violent s.a.m.d.

1. După divort, tatii au dreptul să păstreze legături personale cu copiii

Cu toții știm că, cel mai frecvent, mamele sunt cele cu care rămân micuții, iar domiciliul acestora se stabilește la mamă. “Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.”, scrie în Cod. Dar nu numai atât, tatăl separat de copil său are dreptul să aibă legături personale cu acesta. Iar dacă părinții nu se înțeleg cu privire la acest aspect, rămâne ca instanța de tutelă să aibă ultimul cuvânt.

Se întâmplă frecvent ca tații separați de copil să se plângă de faptul că mama nu respectă programul de vizite stabilit în urma divorțului. Soluția în aceste situații este, de asemenea, instanța de tutelă. Dacă copilul a împlinit vârsta de zece ani, el va fi obligatoriu ascultat de instanță, însă acest lucru e posibil chiar și sub această vârstă, dacă se apreciază necesar.

Egalitatea între mame si tati în urma divortului a fost impusă și de către Consiliul Europei, printr-o rezoluție adoptată în 2015. Pe scurt, Consiliul le-a sugerat statelor membre, printre care și România, să-si adapteze legislația astfel încât să asigure această egalitate între părinții divortați.
Notă: Tatii nu ar trebui să fie speriați de ideea de a recurge la instanța de tutelă, pentru că cererile adresate acesteia se rezolvă mai repede decât celelalte, așa cum se precizează și în Codul civil.

2. Cum poate tatăl divortat să călătorească cu cel mic?

Aici, problema se pune tot din perspectiva autorității părintești. Dacă aceasta a rămas la ambii părinți, atunci tatăl separat de copil poate să plece în vacanță cu cel mic, însă are nevoie de o învoială de la mamă.

Practic, indiferent dacă vorbim de părinți divortati sau nu, copilul poate călători doar cu un singur părinte numai în baza acordului de la cel care rămâne acasă. Reglementarea se regăseste în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate:

“Minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate/cărți electronice de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți i se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate, pentru o perioadă care să nu depășească 3 ani de la data întocmirii acesteia”, potrivit actului.

Dacă până în octombrie anul trecut se cerea câte o declarație de acord pentru fiecare călătorie, acum e suficientă una.  În respectiva declarație (care se poate face la notar), celălalt părinte își dă acordul cu privire la destinație, cu privire la perioadă și alte aspecte, dacă consideră necesar.

Și aici, tatii se pot confrunta cu un refuz categoric al mamei în privinta călătoriei. Dacă apreciază că e abuziv, tatăl poate oricând să se adreseze instanței de tutelă, care să remedieze această problemă, tocmai în ideea că mama abuzează de dreptul său de a se opune călătoriei.
Din contră, instanta l-a lipsit pe tată de autoritatea părintească, ideea de a face o călătorie cu copilul este aproape imposibilă, pentru că în această situație, e destul de greu de imaginat că mama va fi de acord cu planurile tatălui. Din cealaltă perspectivă, dacă mama vrea să călătorească, ea nu are nevoie de acordul tatălui decăzut din drepturi.

3. Cel care vrea să-si recunoască copilul nu are nevoie de acordul mamei

Un copil născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament. Avem, asadar, trei modalităti prin care legea permite această manifestare de voință din partea celui care se pretinde tată.

“Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă”, prevede Codul civil, ceea ce înseamnă că odată ce a făcut-o, tatăl nu și-o mai poate lua înapoi. Dar recunoașterea poate fi anulată, dacă a fost făcută din eroare (însă acest aspect va trebui dovedit).

Dacă un bărbat se consideră tatăl biologic al unui copil, dar mama acestuia era deja căsătorită la momentul când acesta a fost conceput, atunci lucrurile se complică într-o oarecare măsură. Copilul născut în timpul căsătoriei e prezumat ca fiind al soțului mamei, ceea ce legea califică drept filiatie prezumată. Asta înseamnă că adevăratul tată, cel din afara căsătoriei, ar trebui, mai întâi, să conteste faptul că acela ar fi tatăl copilului (printr-o acțiune în tăgada paternitătii, prevăzută de Codul civil).

Mama copilului nu are însă niciun cuvânt de spus în chestiunea recunoașterii, decât dacă vrea să afirme si să dovedească contrariul. Dacă cel care face recunoasterea este într-adevăr tatăl copilului, nu are nevoie de acordul mamei pentru a face un act de recunoaștere. De ce? Pentru că recunoasterea este o chestiune absolut personală, care îl priveste strict pe cel care o face. Mai departe, adevăratul tată al copilului are dreptul să ceară unei instante de judecată să-i recunoască si lui drepturile părintesti.

Notă: Tatăl nu are la dispoziție actiunea în stabilirea paternitătii, pentru că aceasta e prevăzută de Codul civil ca un remediu pentru situațiile în care tatăl refuză să recunoască copilul. Actiunea aceasta o poate initia în justitie mama copilului sau chiar copilul si este imprescriptibilă în timp (adică poate fi initiată oricând).

4. Ce cuvânt are de spus tatăl în privinta avortului?

Practic, singurul consimțământ care contează, din perspectiva legii penale, este cel dat de mamă. Consimtământul său la avort este una dintre cele patru conditii esentiale pentru ca avortul să nu fie considerat infractiune, potrivit Codului penal.

Strict penal, asadar, cuvântul tatălui nu are valoare juridică. Lipsa lui nu presupune că avortul se transformă în infracțiune. Din păcate, singurul mod în care ne putem raporta la această procedură medicală este legislația penală. În Codul civil, de pildă, nu se prevede nimic despre avort, așa cum nu se prevede nimic nici în Legea privind drepturile copilului. Fără a intra în discuții complicate și prea tehnice, vom mai spune doar că există dezbateri serioase (și nu de ieri, de azi) cu privire la momentul de la care un făt devine o persoană, în sens juridic.

Cu riscul de a ne repeta, trebuie să mai subliniem încă o dată faptul că discuția se face strict din perspectiva legii, iar nu a moralei sau normelor religioase. Așadar, răspunsul la întrebare este că tatăl nu are, juridic vorbind, niciun cuvânt de spus în privința avortului. Multi ar califica acest lucru ca o negare a drepturilor tatălui. De cealaltă parte, altii ar putea susține că este mai importantă libertatea mamei de a dispune de propriul corp, iar opozitia tatălui la avort s-ar opune grosolan acestei libertăti importante a omului.

 

Sursa articol avocatnet.ro

Sursa foto bebelu.ro

Despre oameni...

Cu ocazia sarbatorilor Pascale, am avut parte de cateva surprize placute. Ma refer la cativa fosti clienti, cu care am avut colaborari de-a lungul catorva ani si care m-au felicitat cu aceasta ocazie.
Poate ca pare ceva banal, firesc, dar pentru mine, ca om in primul rand si abia apoi ca profesionist, a contat si m-a impresionat placut gestul lor.
Discutiile au fost placute, calde, ca intre oameni, fara acea scortosenie impusa de etichete.
Mi s-a confirmat ca am reusit sa imi inteleg clientii ca oameni, ca relatia a fost bazata pe incredere si respect reciproc, iar faptul ca dupa ani de zile si-au dorit sa ma contacteze, doar din placerea de a ne auzi, fara niciun alt motiv, imi intareste convingerea ca fac bine ceea ce fac.
Inca o dovada ca nu ne defineste profesia, ci omenia...

Despre onorariile avocatiale...

Totul a început cu tendința din ce in ce mai pregnanta a instantelor de judecata de a diminua onorariile avocaților în cadrul proceselor civile.

Apoi s-a continuat in spatiul public si pe retelele de socializare unde exista multe discutii despre onorariile avocatilor si despre cit de scazute ar trebui sa fie acestea. 

Inainte de a discuta problema, ar trebui sa ne gindim de ce un avocat este un profesionist “scump”.

Dincolo de costurile suportate de catre un avocat ca sa isi obtina diploma de absolvent de drept si apoi ca sa treaca examenele de admitere in Barou, cred ca potentialii clienti nu cunosc (nu este culpa lor, evident) ce face un avocat dupa ce il angajezi sa iti rezolve o problema juridica. Este adevarat ca pentru majoritatea clientilor munca avocatului poate fi simplificata prin expresii de genul “vreau sa nu fiu arestat / condamnat” sau “vreau un contract de vinzare cumparare”. In realitate, avocatul se angajeaza la mult mai mult decit lasa sa se vada aceste expresii.

Semnarea unui contract de asistenta juridica echivaleaza cu “ Ok, nu trebuie sa iti mai faci griji cu privire la aceasta problema. Grijile tale le preiau eu”. Clientul se intoarce acasa si – pentru prima data in ultimele saptamini – doarme profund.

Avocatul se intoarce acasa plin de ginduri despre cum poate rezolva problema clientului sau. Se intimpla ca noaptea sa viseze datele si faptele din dosare sau ca este pe cale sa rateze o sedinta de judecata. Cind este cu copii in parc isi verifica emailul sa vada daca nu a primit acte de la avocatul advers sau de la clientul sau. Cind iese cu sotia la restaurant este imposibil sa nu discute despre sedinte de judecata si tactici de dosar (fara insa a incalca confidentialitatea).

Avocatii sunt scumpi deoarece iti pot aduce multi bani sau te pot ajuta sa eviti sa-i pierzi. 

Uneori te ajuta sa isi pastrezi chiar libertatea. Si cu totii stim cat valoreaza, nu? 

Angajand un avocat obtii un profesionist care isi pierde somnul din cauza grijilor pentru problema ta juridica in timp ce tu obtii linistea sufleteasca!

Daca onorariile avocatiale sunt prea mari, atunci avem nevoie de alte solutii, iar una dintre ele ar fi ca obligatiile avocatului fata de client sa fie mai reduse. Conduita avocatilor este prevazuta de Codul Etic, Statut sau legea de organizare a profesiei.  In acest moment, legea nu permite ca un client sa renunte la unele dintre obligatiile profesionale ale avocatului fata de el si astfel incit sa mai poata cere diminuarea onorariului.

Ca sa fie totul clar, cind se discuta de scaderea onorariilor avocatilor inseamna ca se doreste scaderea corespunzatoare a dedicarii avocatului fata de cauza clientului sau. Este ca si cind clientul va primi serviciile avocatiale cu dedicarea specifica unui sofer de taxi. 

Asta vreti?

lawyerist.com

Procedura simplificata a judecatii in cazul recunoasterii vinovatiei

Procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei, prevăzută de dispoziţiile procedurale actuale – art. 374 alin. 4 şi art. 375 din noul Cod de procedură penală, reprezintă de fapt o procedură abreviată ce are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite condiţiile din dispoziţiile menţionate.

Potrivit art. 374 alin. 4 din noul Cod de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. 10 din noul Cod de procedură penală.

Art. 375 alin. 1 din noul Cod de procedură penală arata ca, dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. 4, instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.

Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri (375 alin. 2 din noul Cod de procedură penală).

Potrivit art. 375 alin. 3 din noul Cod de procedură penală,  dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. 5 – 10.

În litigiul supus analizei instanţei de apel, astfel cum rezultă din hotărârea apelată (hotărârea instanţei de fond), au fost aduse la cunoştinţă inculpatului dispoziţiile art. 374 alin. 4 şi art. 375 din noul Cod de procedură penală, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Astfel, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că instanţa de fond a adus la cunoştinţa inculpatului dispoziţiile care reglementează procedura în cazul recunoaşterii de vinovăţie, consecinţele accesării acesteia, precum şi efectele pe care le produce, în prezenţa apărătorului ales al inculpatului.

Astfel, instanţa a atras atenţia inculpatului prezent la judecată asupra tuturor consecinţelor ce decurg din alegerea procedurii simplificate, dând citire actului de sesizare a instantei (n.n-a rechizitoriului), procedând la ascultarea inculpatului sub aspectul recunoaşterii faptelor descrise în rechizitoriu şi însuşirii probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Această ascultare a inculpatului cu privire la recunoaşterea vinovăţiei nu are natura juridică a unui mijloc de probă, ci reprezintă o activitate procesuală obligatorie în vederea stabilirii cadrului procesual, fiind plasată în momentul chestiunilor prealabile admiterii cererii de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 şi art. 375 Cod procedură penală. Caracterul obligatoriu al acestei activităţi procesuale este corelativ dreptului inculpatului de a opta pentru procedura simplificată.

După ascultarea inculpatului, instanţa de fond a admis cererea de judecare de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 şi art. 375 Cod procedură penală. După acest moment inculpatul nu mai poate renunţa pe parcursul procesului penal asupra opţiunii sale de a fi judecat potrivit procedurii simplificate (în cazurile în care legiuitorul a dorit să prevadă o asemenea posibilitatea de revenire a prevăzut-o în mod expres: de pildă, renunţarea la apel).

Ca urmare, nefiind prevăzută posibilitatea de revenire asupra declaraţiei de recunoaştere, rezultă caracterul irevocabil al acesteia, astfel că nu poate fi primită critica formulată de inculpat în apel privind nevinovăţia sa.

(Curtea de Apel Iaşi-Secţia Penală, Decizia nr. 527/22.09.2014)