În urma unui divorț, autoritatea părintească rămâne, de regulă la ambii
părinti, potrivit legislatiei civile. Si chiar dacă părintii se separă
și copilul locuiește doar cu mama, de obicei, tatăl are dreptul să
păstreze legături personale cu copilul, poate să călătorească cu el și
are, în continuare, un cuvânt de spus în privința deciziilor importante
din viața celui mic. Dacă îi sunt încălcate drepturile, tatăl are
posibilitatea să se adreseze instanței. În egală măsură, cel care vrea
să aibă un cuvânt de spus în viața copilului său, născut în afara
căsătoriei, poate cere să fie recunoscut ca tată și să dobândească, în
acest fel, drepturi părintești. Există un singur drept pe care unii tați
ar vrea să-l aibă, dar legea nu e de partea lor: acela de a se opune
unui avort.
Înainte de a trece la discutarea unor aspecte, e necesar să plecăm de
la următoarea premisă: idealul impus de Codul civil român este ca orice
decizie care se ia cu privire la un copil să aibă ca piatră de temelie
interesul său. De fapt, interesul superior al copilului se află la rang de principiu în legislația noastră civilă și este reluat și în alte reglementări legale.
Codul civil stabilește că, în urma unui divorț, autoritatea părintească se împarte între mamă si tată, ca regulă generală.
Chiar și în cazul în care părinții nu mai locuiesc împreună,
exercitarea autorității părintesti poate să rămână la amândoi. Practic,
asta înseamnă că toate deciziile majore care privesc copilul se pot lua
numai de către amândoi părinții.
"În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea
părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele
referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii
profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale,
reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu
acordul ambilor părinţi", asa cum se aminteste si în Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului.
Desigur, instanța poate să decidă altfel și să-i acorde autoritate
numai unuia dintre ei, dar asta numai dacă interesul copilului o impune.
Spre exemplu, dacă relația dintre mamă și tată se deteriorează în asa
mod, încât nu mai e posibilă nicio formă de înțelegere între cei doi,
dacă tatăl e violent s.a.m.d.
1. După divort, tatii au dreptul să păstreze legături personale cu copiii
Cu toții știm că, cel mai frecvent, mamele sunt cele cu care rămân micuții, iar domiciliul acestora se stabilește la mamă. “Celălalt
părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi
educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia
acestuia.”, scrie în Cod. Dar nu numai atât, tatăl separat de copil său are dreptul să aibă legături personale cu acesta. Iar dacă părinții nu se înțeleg cu privire la acest aspect, rămâne ca instanța de tutelă să aibă ultimul cuvânt.
Se întâmplă frecvent ca tații separați de copil să se plângă de faptul că mama nu respectă programul de vizite
stabilit în urma divorțului. Soluția în aceste situații este, de
asemenea, instanța de tutelă. Dacă copilul a împlinit vârsta de zece
ani, el va fi obligatoriu ascultat de instanță, însă acest lucru e
posibil chiar și sub această vârstă, dacă se apreciază necesar.
Egalitatea între mame si tati în urma divortului a fost impusă și de către Consiliul Europei, printr-o rezoluție adoptată în 2015.
Pe scurt, Consiliul le-a sugerat statelor membre, printre care și
România, să-si adapteze legislația astfel încât să asigure această
egalitate între părinții divortați.
Notă: Tatii nu ar trebui să fie speriați de ideea de a
recurge la instanța de tutelă, pentru că cererile adresate acesteia se
rezolvă mai repede decât celelalte, așa cum se precizează și în Codul
civil.
2. Cum poate tatăl divortat să călătorească cu cel mic?
Aici, problema se pune tot din perspectiva autorității părintești. Dacă
aceasta a rămas la ambii părinți, atunci tatăl separat de copil poate
să plece în vacanță cu cel mic, însă are nevoie de o învoială de la
mamă.
Practic, indiferent dacă vorbim de părinți divortati sau nu, copilul poate călători doar cu un singur părinte numai în baza acordului de la cel care rămâne acasă. Reglementarea se regăseste în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate:
“Minorului care este titular al unui document de călătorie
individual ori, după caz, al unei cărți de identitate/cărți electronice
de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre
părinți i se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta
numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte
din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea de
călătorii în străinătate, pentru o perioadă care să nu depășească 3 ani
de la data întocmirii acesteia”, potrivit actului.
Dacă până în octombrie anul trecut se cerea câte o declarație de acord
pentru fiecare călătorie, acum e suficientă una. În respectiva
declarație (care se poate face la notar), celălalt părinte își dă
acordul cu privire la destinație, cu privire la perioadă și alte
aspecte, dacă consideră necesar.
Și aici, tatii se pot confrunta cu un refuz categoric al mamei în privinta călătoriei. Dacă apreciază că e abuziv,
tatăl poate oricând să se adreseze instanței de tutelă, care să
remedieze această problemă, tocmai în ideea că mama abuzează de dreptul
său de a se opune călătoriei.
Din contră, instanta l-a lipsit pe tată de autoritatea părintească,
ideea de a face o călătorie cu copilul este aproape imposibilă, pentru
că în această situație, e destul de greu de imaginat că mama va fi de
acord cu planurile tatălui. Din cealaltă perspectivă, dacă mama vrea să
călătorească, ea nu are nevoie de acordul tatălui decăzut din drepturi.
3. Cel care vrea să-si recunoască copilul nu are nevoie de acordul mamei
Un copil născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament. Avem, asadar, trei modalităti prin care legea permite această manifestare de voință din partea celui care se pretinde tată.
“Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă”,
prevede Codul civil, ceea ce înseamnă că odată ce a făcut-o, tatăl nu
și-o mai poate lua înapoi. Dar recunoașterea poate fi anulată, dacă a
fost făcută din eroare (însă acest aspect va trebui dovedit).
Dacă un bărbat se consideră tatăl biologic al unui copil, dar mama acestuia era deja căsătorită la
momentul când acesta a fost conceput, atunci lucrurile se complică
într-o oarecare măsură. Copilul născut în timpul căsătoriei e prezumat
ca fiind al soțului mamei, ceea ce legea califică drept filiatie
prezumată. Asta înseamnă că adevăratul tată, cel din afara căsătoriei,
ar trebui, mai întâi, să conteste faptul că acela ar fi tatăl copilului
(printr-o acțiune în tăgada paternitătii, prevăzută de Codul civil).
Mama copilului nu are însă niciun cuvânt de spus în chestiunea
recunoașterii, decât dacă vrea să afirme si să dovedească contrariul.
Dacă cel care face recunoasterea este într-adevăr tatăl copilului, nu are nevoie de acordul mamei
pentru a face un act de recunoaștere. De ce? Pentru că recunoasterea
este o chestiune absolut personală, care îl priveste strict pe cel care o
face. Mai departe, adevăratul tată al copilului are dreptul să ceară
unei instante de judecată să-i recunoască si lui drepturile părintesti.
Notă: Tatăl nu are la dispoziție actiunea în stabilirea paternitătii,
pentru că aceasta e prevăzută de Codul civil ca un remediu pentru
situațiile în care tatăl refuză să recunoască copilul. Actiunea aceasta o
poate initia în justitie mama copilului sau chiar copilul si este
imprescriptibilă în timp (adică poate fi initiată oricând).
4. Ce cuvânt are de spus tatăl în privinta avortului?
Practic, singurul consimțământ care contează, din perspectiva legii penale,
este cel dat de mamă. Consimtământul său la avort este una dintre cele
patru conditii esentiale pentru ca avortul să nu fie considerat
infractiune, potrivit Codului penal.
Strict penal, asadar, cuvântul tatălui nu are valoare juridică. Lipsa lui nu presupune că avortul se transformă în infracțiune.
Din păcate, singurul mod în care ne putem raporta la această procedură
medicală este legislația penală. În Codul civil, de pildă, nu se prevede
nimic despre avort, așa cum nu se prevede nimic nici în Legea privind
drepturile copilului. Fără a intra în discuții complicate și prea
tehnice, vom mai spune doar că există dezbateri serioase (și nu de ieri,
de azi) cu privire la momentul de la care un făt devine o persoană, în
sens juridic.
Cu riscul de a ne repeta, trebuie să mai subliniem încă o dată faptul că discuția se face strict din perspectiva legii,
iar nu a moralei sau normelor religioase. Așadar, răspunsul la
întrebare este că tatăl nu are, juridic vorbind, niciun cuvânt de spus
în privința avortului. Multi ar califica acest lucru ca o negare a
drepturilor tatălui. De cealaltă parte, altii ar putea susține că este
mai importantă libertatea mamei de a dispune de propriul corp, iar
opozitia tatălui la avort s-ar opune grosolan acestei libertăti
importante a omului.
Sursa articol avocatnet.ro
Sursa foto bebelu.ro
