Concediu 21-31 august 2015

Bun gasit,

In perioada 21-31 august cabinetul de avocat va fi inchis.

Chiar daca nu voi fi in activitate in perioada mai sus mentionata, puteti trimite mesajele dvs la e-mail av_prunianu@yahoo.com. Va voi raspunde cu prioritate incepand cu data de 1 septembrie.

Va multumesc pentru intelegere.

Avocat Petronela Prunianu

Uzucapiunea

Ce înseamnă uzucapiunea imobilelor şi când poate interveni aceasta?

Este binecunoscută pentru cei mai în vârstă perioada în care statul român, prin legislaţia adoptată într-o anumită perioadă a “erei” comuniste, a dispus scoaterea tuturor terenurilor din circuitul civil. Cu alte cuvinte, stoparea tranzacţiilor referitoare la terenuri între persoanele fizice.

În pofida doleanţei statului din acea vreme, tranzacţiile cu terenuri au continuat să se perfecteze, într-adevăr nu în formă autentincă, la notariatul de stat, ci prin încheierea aşa numitelor “chitanţe de mână” între “vânzător” şi “cumpărător”, acesta din urmă plătind o anumită sumă de bani pentru terenul respectiv şi intrând în posesia lui de la momentul încheierii chitanţei respective cu intenţia de a dobândi dreptul de proprietate asupra sa.

Deşi cumpărătorul s-a comportat faţă de terenul “cumpărat” ca un adevărat proprietar, din punct de vedere legal acestuia i-a lipsit înscrisul care să demonstreze că şi în acte este un adevărat proprietar.

Tocmai situaţiile mai sus descrise reprezintă “temeiul”, “motivarea în fapt” a  acţiunilor declanşate de “cumpărătorii” din chitanţele de mână pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor-terenuri prin uzucapiune.

Pe cale de consecinţă, uzucapiunea (prescripţia achizitivă) se întemeiază pe faptul posesiei îndelungate a unui imobil-teren. Reţinem însă că, pentru a produce consecinţe juridice, legiuitorul a arătat că nu este suficientă o simplă posesie, ci este necesar ca posesia exercitată să fie una utilă.

Aşadar, uzucapiunea (prescripţia achizitivă) este modul de dobândire a proprietăţii (sau a altor drepturi reale), prin posedarea neîntreruptă (a imobilului) în termenul şi condiţiile prevăzute de lege.

Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune în justiţie (prin cerere de chemare în judecată), dar şi pe cale de excepţie.

Pentru a putea opera uzucapiunea mai este necesar ca bunurile imobile (terenuri) să se afle în circuitul civil, ceea ce înseamnă că bunurile nu trebuie să fi fost declarate inalienabile. Având în vedere acest aspect, reţinem că bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile şi, deci, nu pot fi uzucapate, spre deosebire de bunurile din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrative-teritoriale (al consiliilor locale) care nu sunt inalienabile şi, pe cale de consecinţă, pot fi uzucapate, adică poate fi obţinut dreptul de proprietate asupra acestora prin uzucapiune.

Evident, poate fi obţinut dreptul de proprietate asupra imobilelor-terenuri prin uzucapiune şi prin acţiune formulată împotriva unei persoane fizice, mai precis împotriva fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia.

Care este principalul efect al uzucapiunii?

Prin împlinirea uzucapiunii se naşte dreptul de proprietate al “cumpărătorului” / al uzucapantului şi, concomitent, se stinge dreptul de proprietate al “vânzătorului” / al fostului proprietar.

Care este legea aplicabilă într-un proces având ca obiect uzucapiunea?

Potrivit art. 6 alin. 4 din noul Cod Civil, uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi (a noului Cod Civil) sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aşadar sunt supuse dispoziţiilor vechiul Cod civil.

Dacă vechiul Cod Civil este legea aplicabilă când ne referim la condiţiile de drept material ale uzucapiunii, dispoziţiile art. 1049-1052 din noul Cod de Procedură Civilă referitoare la “Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii” sunt dispoziţiile legale aplicabile când ne referim la procedura obligatoriu de urmat în procese având ca obiect uzucapiunea.

Care sunt condiţiile de drept material impuse de vechiul Cod civil pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune?

Potrivit vechiului Cod Civil (art. 1846-1847), condiţiile pentru a putea opera dobândirea proprietăţii prin uzucapiune sunt ca posesia să fie utilă, adică posesia să fie: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Posesia este continuă  când posesorul  o exercită în mod regulat, fără intermintenţe anormale.

Posesia trebuie să fie neîntreruptă întrucât întreruperea posesiei echivalează cu însăşi încetarea acesteia.

Posesia este netulburată atunci când nu este fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului.

Posesia este publică atunci când aceasta nu este exercitată în ascuns de adversarul său, încât acesta să nu fie în stare de a putea să o cunoască.

Posesia trebuie exercitată sub nume de proprietar.

De câte feluri este uzucapiunea potrivit vechiului Cod civil?

Din punct de vedere al timpului cât trebuie să dureze posesia pentru a putea opera uzucapiunea, vechiul Cod Civil arată că uzucapiunea poate fi de 30 de ani sau de 10-20 de ani.

Uzucapiunea de 30 de ani se aplică în cazurile în care posesorul nu are un act translativ de proprietate (titlu) asupra bunului imobil pe care îl posedă. În acest caz nu are importanţă nici dacă posesorul este sau nu de bună credinţă.

Pentru a putea fi invocată această uzucapiune trebuie îndeplinite două condiţii:

a) să existe o posesie de 30 de ani;

b) posesia să fie utilă.

Uzucapiunea de 10-20 de ani se aplică atunci când posesorul posedă bunul în temeiul unui just titlu şi este de bună-credinţă.

Poate fi invocată uzucapiunea de la 10 până la 20 de ani în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulative:

a) să existe o posesie utilă a bunului;

b) posesia să fie întemeiată pe un just titlu;

c) posesia să dureze de la 10 la 20 de ani;

d) posesia să fie de bună credinţă.

Se aplică termenul de 10 ani în situaţia în care adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află imobilul.

Se aplică termenul de 20 de ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a altui tribunal judeţean unde se află imobilul.

Referitor la noţiunea de just titlu, acesta este un act translativ de proprietate care provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.

Buna credinţă reprezintă convingerea greşită a posesorului că a dobândit bunul imobil de la adevăratul proprietar, bună credinţă ce trebuie să existe la momentul dobândirii bunului, nefiind necesar ca aceasta să existe pe tot parcursul exercitării posesiei.

Dacă în prezentul articol am prezentat succinct care sunt condiţiile de drept material impuse de vechiul Cod civil pentru dobândirea proprietăţii unui imobil-teren prin uzucapiune, într-un viitor articol vom prezenta care este procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, potrivit noului Cod de Procedura Civila.

Despre calitatea procesuala

Simbioza existentă între dreptul substanţial şi dreptul procesual este subliniată în noul Cod de procedură civilă şi prin dispoziţiile articolului analizat, calitatea procesuală fiind determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil concret dedus judecăţii. De pildă, dacă raportul de drept substanţial este unul obligaţional, ale cărui subiecte de drept sunt un creditor şi un debitor, raportul de drept procesual vizând valorificarea dreptului de creanţă respectiv va avea ca părţi pe acelaşi creditor şi pe acelaşi debitor.

Ca definiţie doctrinară, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).


In cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv.

Particularizând pentru ipoteza acţiunii în revendicare imobiliară, calitatea procesuală activă revine reclamantului, proprietar neposesor, lipsit de atributele dreptului de proprietate spre a cărui valorificare tinde prin exerciţiul acţiunii, iar calitatea procesuală pasivă aparţine pârâtului, posesor neproprietar sau detentor precar.

Neacceptarea de către reclamant a succesiunii în termenul de opţiune instituit de lege conduce la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în ipoteza promovării unei acţiuni în dezbatere succesorală, iar nu a excepţiei prescripţiei dreptului de opţiune succesorală, aceasta din urmă constituind o apărare de fond în planul dreptului substanţial, ce se reflectă în planul dreptului procesual sub forma excepţiei lipsei calităţii procesuale active.


In situaţia în care legea conferă legitimitate procesuală activă oricărei persoane interesate, dacă o atare cerinţă nu este îndeplinită, excepţia procesuală ce urmează a fi admisă este excepţia lipsei de interes, iar nu aceea a lipsei calităţii procesuale active, întrucât elementul esenţial de natură a determina soluţia instanţei îl constituie interesul (spre exemplu, situaţia acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic).

Cu titlu exemplificativ, nu au calitate procesuală activă: legatarul unei sume de bani într-o acţiune în revendicare ce are ca obiect un bun imobil din patrimoniul autorului său, întrucât vocaţia sa succesorală priveşte strict suma de bani111; un terţ (penitus extranei) care solicită rezoluţiunea/rezilierea unui act juridic, fără a avea calitatea de parte contractantă; o persoană care nu are calitatea de titular al dreptului de coproprietate asupra bunului şi care promovează o acţiune de partajare a acestuia; nudul proprietar al unui imobil care introduce o acţiune în obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului deţinut abuziv etc.


In cadrul acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin efectul uzucapiunii în sistemul Codului civil din 1864, legitimarea procesuală pasivă aparţine proprietarului nediligent al bunului ce a permis exercitarea de către o altă persoană a unei posesii utile asupra acestuia un timp îndelungat, dată fiind dubla natură a uzucapiunii, atât mod de dobândire a unui drept real, dar şi sancţiune.

Nu au calitate procesuală pasivă în cadrul unei astfel de acţiuni posesorii intermediari şi succesivi ai unui teren, ce au intrat în posesia acestuia în temeiul unor acte netransla-tive de proprietate (înscrisuri sub semnătură privată intitulate de părţi „chitanţe", care consemnează vânzarea terenului în schimbul unui preţ şi care reprezintă acte juridice lovite de nulitate absolută, sancţiunea decurgând din nerespectarea formei autentice cerute de lege ad validitatem), întrucât aceste persoane nu au avut niciodată calitatea de proprietari ai bunului uzucapat.

De asemenea, nu justifică calitatea procesuală pasivă în astfel de acţiuni consiliile locale sau judeţene, care au statut de autoritate deliberativă, ci numai unităţile adminis-trativ-teritoriale (comuna, oraşul, judeţul, municipiul), în măsura în care bunul în privinţa căruia se solicită uzucapiunea face parte din domeniul privat al acestora.


In sarcina reclamantului există obligaţia de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, prin indicarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii formulate. Nu s-ar putea invoca de către reclamant lipsa rolului activ al instanţei în determinarea persoanei care ar justifica calitatea procesuală a pârâtului, întrucât obligaţia menţionată îi incumbă lui însuşi, în calitate de persoană care a declanşat procedura judiciară.

Rolul instanţei constă numai în verificarea identităţii dintre cel chemat în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum şi a identităţii dintre cel care promovează cererea şi titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes. în conformitate cu art. 194 lit. e) NCPC cu trimitere la art. 150, dacă dovada calităţii procesuale active şi pasive se face prin înscrisuri, reclamantul trebuie să le propună prin cerere şi să le anexeze cererii de chemare în judecată (spre exemplu, titlul de proprietate al reclamantului, în măsura în care acesta promovează o acţiune în revendicare; contractul de împrumut încheiat între părţi, în măsura în care acţiunea cu care instanţa este învestită este o acţiune în valorificarea dreptului de creanţă rezultat din contract etc.). Dacă o atare probă nu a fost propusă prin cerere, aceasta poate fi solicitată de reclamant şi încuviinţată de instanţă în cursul procesului numai în condiţiile art. 254 alin. (2) NCPC, în caz contrar reclamantul fiind decăzut din dreptul de a propune probe, această sancţiune putând fi invocată şi din oficiu de către instanţă. în ipoteza în care reclamantul nu probează calitatea procesuală activă/pasivă, instanţa va invoca din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale active/pasive, pe care o va pune în discuţia contradictorie a părţilor, urmând a o admite în consecinţă.

Legea stabileşte pentru anumite acţiuni civile calitatea procesuală activă sau, după caz, pasivă. Cu titlu exemplificativ, redăm următoarele: în ipoteza acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, calitatea procesuală activă aparţine copilului sau, după moartea acestuia, moştenitorilor copilului, iar calitatea procesuală pasivă aparţine pretinsei mamei sau, după moartea acesteia, moştenitorilor pretinsei mame (art. 423 NCC); în ipoteza acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de tată, calitatea procesuală activă aparţine copilului sau, după moartea acestuia, moştenitorilor copilului, iar calitatea procesuală pasivă aparţine pretinsului tată sau, după moartea acestuia, moştenitorilor pretinsului tată (art. 425 NCC); în ipoteza acţiunii în tăgada paternităţii, calitatea procesuală activă aparţine soţului mamei, mamei, tatălui biologic, copilului şi, în cazul decesului acestor persoane, moştenitorilor lor, în timp ce calitatea procesuală pasivă aparţine copilului, dacă acţiunea este pornită de soţul mamei, sau, după moartea copilului, mamei sau altor moştenitori ai săi. Totodată, calitatea procesuală pasivă în cazul acţiunii în tăgada paternităţii aparţine soţului, în ipoteza în care acţiunea este promovată de mamă sau de copil, ori, după decesul acestuia, moştenitorilor săi. De asemenea, dacă acţiunea în tăgada paternităţii este introdusă de către tatăl biologic, calitatea procesuală pasivă aparţine soţului mamei şi copilului, iar în cazul decesului acestora, moştenitorilor săi (art. 429 NCC); în cazul divorţului judiciar, calitatea procesuală activă aparţine numai soţilor [art. 917 alin. (1) NCPC].


In ipoteza acţiunilor în pretenţii, având în vedere că în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii sunt determinaţi atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv, verificarea calităţii procesuale active şi pasive nu prezintă dificultăţi, părţile procesului fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanţial.

 

In schimb, în ipoteza acţiunilor reale, pentru a se stabili calitatea procesuală activă, uneori se impune administrarea aceloraşi probe ca şi pentru dovedirea dreptului afirmat (spre exemplu, efectuarea unei expertize tehnice imobiliare în specialitatea topografie având ca obiectiv identificarea terenurilor, astfel cum rezultă din actele de proprietate ale părţilor, pentru a se stabili dacă una dintre acestea ocupă o suprafaţă din terenul celeilalte părţi). în acest caz, art. 248 alin. (4) NCPC prevede dreptul instanţei de a uni excepţia invocată cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, arătând că această soluţie se impune numai dacă pentru judecarea excepţiei este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Chiar şi în această ipoteză, lipsa calităţii procesuale active nu se confundă cu netemeinicia cererii, deoarece în cazul unei acţiuni reale introduse de o persoană fără calitate dreptul subiectiv există, dar cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, pe când, în cazul unei acţiuni netemeinice, nu există însuşi dreptul pretins de reclamant. Astfel, în situaţia în care în privinţa unui bun există o stare de coproprietate obişnuită, iar o terţă persoană promovează o cerere de partaj judiciar a bunului respectiv, aceasta se va respinge ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar nu ca neîntemeiată, întrucât există alte persoane (coproprietarii bunului) care ar avea dreptul de a solicita partajul, acest drept subiectiv existând, însă nu în patrimoniul reclamantului.